Comentarii inspirate (st. 9)

ISUS, JERTFA DESĂVÂRȘITĂ

Sabat după-amiază, 19 februarie

Crucea, acest instrument al rușinii și torturii, a adus nădejde și mântuire lumii. Ucenicii nu erau decât niște oameni umili, fără bogăție și fără nicio altă armă decât Cuvântul lui Dumnezeu, totuși, în puterea lui Hristos, ei au mers înainte să spună minunata istorie a ieslei și a crucii și să triumfe asupra oricărei împotriviri. Fără nicio onoare sau recunoaștere pământească, ei au fost eroi ai credinței. De pe buzele lor au ieșit cuvinte de înțelepciune, care au zguduit lumea. – Faptele apostolilor, p. 77

… În zilele lui Pavel, crucea era privită cu simțăminte de dezgust și oroare. În mod firesc, să înalți ca Mântuitor al omenirii pe Unul care suferise moartea pe cruce ar fi atras batjocura și împotrivirea. …
Dar, pentru Pavel, crucea era obiectul de cel mai mare interes. Încă din momentul în care fusese oprit din lucrarea sa de prigonire a urmașilor Nazarineanului răstignit, el nu încetase niciodată să preamărească crucea. Atunci îi fusese dată o descoperire a iubirii infinite a lui Dumnezeu, așa cum era arătată în moartea lui Hristos și în viața sa avusese loc o transformare minunată, aducând toate planurile și năzuințele sale în armonie cu cerul. Din ceasul acela, el devenise un om nou în Hristos. El știa din proprie experiență că, atunci când un păcătos privește o dată iubirea Tatălui, așa cum se poate vedea în sacrificiul Fiului Său, și se supune influenței divine, are loc o schimbare a inimii și, de atunci încolo, Hristos este totul în toți. – Faptele apostolilor, p. 245

Crucea de la Calvar face un apel plin de putere la noi, oferindu-ne un motiv pentru care ar trebui să Îl iubim pe Salvatorul nostru și El să fie cel dintâi și cel de pe urmă și totul în toate. Ar trebui să ne ocupăm locul care ni se cuvine, în pocăință umilă, la piciorul crucii. Aici, când privim la agonia Mântuitorului nostru, când vedem cum moare Fiul lui Dumnezeu, Cel Neprihănit pentru cei păcătoși, putem să învățăm lecțiile blândeții și ale smereniei inimii. Să privim la Acela care, cu un cuvânt, putea face să Îi vină în ajutor legiuni de îngeri, dar a fost batjocorit și luat în râs, supus ocării și urii. Când a fost insultat nu a amenințat, când I au fost aduse acuzații mincinoase nu a deschis gura. Pe cruce, S-a rugat pentru cei care-L omorau. El a murit pentru ei. El a plătit un preț infinit pentru fiecare dintre ei. El a purtat fără să murmure pedeapsa pentru păcatele omului. Această victimă care nu S-a plâns în niciun fel este Fiul lui Dumnezeu. Tronul Său este veșnic și Împărăția Sa nu va avea sfârșit. – Lift Him Up, p. 233

Duminică, 20 februarie: De ce a fost nevoie de jertfe?

Legământul harului a fost făcut pentru prima dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduință divină – că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credința în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viața veșnică, cu condiția credincioșiei față de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit speranța mântuirii.
Același legământ a fost reînnoit cu Avraam în făgăduința: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18). Această făgăduință arăta spre Domnul Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (vezi Galateni 3:8,16) și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam menținea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. …
Deși a fost făcut cu Adam și reînnoit cu Avraam, acest legământ a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase ca făgăduință a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire, fusese primit prin credință, dar, cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care, în principiu, era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voința divină, așezându-i într-o poziție în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, pp. 370–371

Hristos este Mijlocitorul nostru și Marele-Preot care oficiază în prezența Tatălui. El i-a fost prezentat lui Ioan ca un Miel care a fost junghiat și al Cărui sânge a curs în favoarea păcătosului. Când Legea lui Dumnezeu este prezentată înaintea păcătosului, arătându-i adâncimea păcatului său, imediat trebuie să i se îndrepte atenția către Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. El trebuie învățat să se pocăiască față de Dumnezeu și să aibă credință în Domnul nostru Isus Hristos. În felul acesta, lucrarea reprezentantului lui Hristos va fi în armonie cu lucrarea Sa din sanctuarul ceresc. – Mărturii, vol. 4, p. 395

Cain s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu având în inimă nemulțumire și necredință cu privire la jertfa făgăduită și la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăință față de păcat. El gândea, așa cum gândesc mulți astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune dacă ar urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispășirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea să se înfățișeze în virtutea propriilor merite. El nu a adus mielul și nu a unit sângele mielului cu darul său, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul său ca pe o favoare pe care I-o făcea lui Dumnezeu, prin care nădăjduia să-și asigure binecuvântarea divină. Cain a ascultat prin faptul că a zidit un altar, a ascultat și a adus o jertfă, dar ascultarea lui a fost parțială. Partea esențială, recunoașterea nevoii de un Mântuitor, a fost lăsată la o parte. – Patriarhi și profeți, p. 72

Luni, 21 februarie: Diferite tipuri de jertfe

Nu este numai privilegiul, ci și datoria fiecărui creștin să păstreze o unire strânsă cu Hristos și să aibă o experiență bogată în lucrurile lui Dumnezeu. Atunci, viața lui va fi rodnică în fapte bune. Hristos zice: „Dacă aduceți mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veți fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15:8). Când citim despre viața bărbaților care s-au distins prin evlavia lor, considerăm adesea că experiențele și realizările lor sunt prea înalte ca să poată fi atinse și de noi. Dar lucrurile nu stau așa. Hristos a murit pentru toți și noi suntem asigurați în Cuvântul Său că El este mai dornic să le dea Duhul Sfânt acelora care Îl cer decât sunt părinții pământești doritori să le dea daruri bune copiilor lor. Profeții și apostolii nu și-au câștigat un caracter creștin desăvârșit printr-o minune. Ei au folosit mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna lor și toți cei care vor depune aceleași eforturi vor avea aceleași rezultate.
În Epistola către efeseni, Pavel … îi asigură [pe credincioși] de rugăciunile sale pentru înaintarea lor spirituală, zicând: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos… și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia puse în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:14-19). – Sfințirea vieții, pp. 83–84

[Isus] S-a făcut „asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte.” El Și-a asumat de bunăvoie natura omenească. El Însuși a făcut acest lucru, neconstrâns. El Și-a îmbrăcat divinitatea în corp omenesc. El a continuat să fie tot timpul Dumnezeu, dar nu S-a înfățișat ca Dumnezeu. El a ascuns dovezile dumnezeirii Sale, care Îi aduceau omagiul și stârneau admirația universului lui Dumnezeu. El a fost Dumnezeu în timp ce S-a aflat pe pământ, dar S-a dezbrăcat de înfățișarea Sa de Dumnezeu și a luat chip de om. Pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți. El Și-a lăsat la o parte gloria și maiestatea. El era Dumnezeu, dar, pentru o vreme, a renunțat la slava chipului de Dumnezeu.
Deși a umblat printre oameni ca un sărac, răspândind binecuvântările Sale peste tot pe unde trecea, la cuvântul Său, legiuni de îngeri L-ar fi înconjurat pe Răscumpărătorul oamenilor și I-ar fi adus omagiu. Dar El a mers pe pământ nerecunoscut de ființele pe care le crease, decât cu mici excepții. Atmosfera era contaminată de păcat și blesteme, care luaseră locul imnurilor de laudă. Partea Lui au fost sărăcia și umilința. Pe când mergea încoace și încolo în misiunea Sa de har, ca să le aducă eliberare celor bolnavi și să-i ridice pe cei căzuți, rareori câte un glas singuratic Îl numea binecuvântat, pe când mai-marii poporului treceau pe lângă El cu dispreț. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, pp. 1126–1127

Marți, 22 februarie: Jertfa desăvârșită adusă de Isus

În vreme ce Dumnezeu dorea să-l învețe pe om că din iubirea Sa vine Darul prin care omul este împăcat cu Dumnezeu, arhivrăjmașul oamenilor s-a străduit să-L reprezinte pe Dumnezeu ca pe unul care se bucură de nimicirea lor. În felul acesta, jertfele și orânduirile desemnate de Cer să descopere iubirea divină au fost răstălmăcite.
Prin cuvânt și faptă, în timpul lucrării Sale pe pământ, Mesia trebuia să-i descopere omenirii slava lui Dumnezeu Tatăl. În viața Sa, fiecare faptă, fiecare cuvânt rostit și fiecare minune pe care a făcut-o trebuiau să îi descopere omenirii căzute iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. …

Astfel, prin patriarhi și prin profeți, prin tipuri și simboluri, Dumnezeu i-a vorbit lumii despre venirea unui Eliberator din păcat. – Lift Him Up, p. 26

Fundamentul speranței pe care o avem în Hristos este faptul că recunoaștem că suntem păcătoși și că avem nevoie de refacere și răscumpărare. Din cauză că suntem păcătoși avem curaj să Îi cerem să fie Salvatorul nostru. De aceea să luăm seama să nu ne purtăm cu cel rătăcit într-un mod care le-ar putea spune altora că noi nu avem nevoie de răscumpărare. Să nu acuzăm, să nu condamnăm și să distrugem ca și cum noi nu am avea nicio vină. Lucrarea lui Hristos este aceea de a îndrepta, a vindeca, a reface. Dumnezeu este dragoste. … El nu îi dă lui Satana nicio ocazie de a triumfa, lăsând să se vadă ce este mai rău sau expunând slăbiciunile noastre înaintea dușmanilor noștri.
Hristos a venit ca să pună mântuirea la îndemâna tuturor. … El nu a trecut pe lângă cel mai rătăcit sau cel mai păcătos fără să-l ia în seamă și eforturile Sale cele mai mari au fost făcute pentru aceia care aveau cea mai mare nevoie de a le fi adusă salvarea. Cu cât era mai mare nevoia lor de refacere, cu atât mai profund era interesul Său pentru ei, mai mare simpatia Sa și mai înfocată lucrarea Sa pentru ei. Inima Sa mare și plină de iubire era frământată până în adânc pentru aceia care erau în starea cea mai deznădăjduită și care aveau cel mai mult nevoie de harul Său transformator. – In Heavenly Places, p. 291

Nu există odihnă pentru creștinii vii, cât timp suntem de această parte a lumii veșnice. A asculta de poruncile lui Dumnezeu înseamnă a face ce este drept și numai ce este drept. Aceasta este bărbăția creștină. Dar mulți au nevoie să învețe adesea lecții din viața lui Hristos, care este Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre. „Uitați-vă dar cu luare-aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.” Trebuie să dovediți o creștere în ce privește virtuțile creștine. Dacă sunteți blânzi chiar când sunteți provocați și vă îndepărtați de tot ce este josnic, pământesc, voi dovediți că aveți un Mântuitor care locuiește în voi și atunci fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare faptă îi vor atrage pe oameni mai degrabă la Isus decât spre voi înșivă. Este foarte mult de lucru și mai este doar puțin timp. Preocuparea vieții voastre să fie aceea de a-i inspira pe toți cu gândul că au o lucrare de făcut pentru Hristos. Oriunde sunt de îndeplinit îndatoriri pe care alții nu le înțeleg, deoarece nu doresc să vadă care este misiunea vieții lor, acceptați-le voi și îndepliniți-le. Standardul moralității nu este înălțat destul de sus în mijlocul poporului lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 5, p. 597

Miercuri, 23 februarie: Crucea și costul iertării

Numai o dată pe an putea marele-preot să intre în Locul Preasfânt, după pregătirea cea mai atentă și mai solemnă. Ochiul niciunui muritor, cu excepția marelui-preot, nu putea să privească splendoarea sfântă a acelei încăperi, pentru că era locul deosebit de ședere al slavei vizibile a lui Dumnezeu. Marele-preot intra acolo întotdeauna tremurând, în timp ce poporul aștepta cu o tăcere solemnă întoarcerea lui. Dorințele cele mai arzătoare ale credincioșilor erau ca Dumnezeu să le dea binecuvântarea Sa. În fața tronului harului, Dumnezeu conversa cu marele-preot. Și, dacă acesta rămânea în Locul Preasfânt un timp neobișnuit de îndelungat, adesea, poporul era îngrozit, temându-se ca nu cumva slava lui Dumnezeu să-l fi ucis din cauza păcatelor lor sau din cauza vreunui păcat al preotului. Totuși, când se auzea sunetul clopoțeilor de pe haina lui, poporul se simțea eliberat de teamă. Apoi, preotul venea în față și binecuvânta poporul. – Istoria mântuirii, pp. 155–156

Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau țintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Și toate suferințele îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile și picioarele Sale, chinurile care au zguduit ființa Sa și durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl Și-a ascuns fața de El – îi vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimțit să poarte această povară a vinovăției; pentru tine, El a nimicit împărăția morții și a deschis porțile Paradisului. El, care a liniștit valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure și boala să înceteze, El, care a deschis ochii orbilor și care i-a chemat pe morți la viață, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecății divine și, pentru tine, S-a făcut păcat. – Hristos, Lumina lumii, pp. 755–756

În viața aceasta, abia putem începe să înțelegem subiectul minunat al mântuirii. Cu înțelegerea noastră mărginită, putem aprecia cel mai bine rușinea și slava, viața și moartea, dreptatea și mila care se întâlnesc la cruce; totuși, cu cele mai ascuțite puteri ale minții, nu putem prinde adevărata lor însemnătate. Lungimea și lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii răscumpărătoare sunt înțelese prea slab. Planul de mântuire nu va fi pe deplin înțeles nici chiar atunci când cei răscumpărați vor vedea așa cum sunt văzuți și vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți, însă, de-a lungul veacurilor veșnice, adevărul se va descoperi continuu în fața minților uimite și încântate. Cu toate că necazurile, durerile și ispitele pământului sunt terminate, iar cauza lor a fost îndepărtată, copiii lui Dumnezeu vor avea întotdeauna o cunoaștere clară, inteligentă, a prețului plătit pentru mântuirea lor. – Tragedia veacurilor, p. 651

Joi, 24 februarie: Judecata și caracterul lui Dumnezeu

Hristos S-a smerit, ca să stea în fruntea omenirii, ca să facă față ispitelor și să îndure încercările cărora trebuie să le facă față și pe care trebuie să le îndure și neamul omenesc. El trebuia să cunoască ce are de întâmpinat omenirea din partea vrăjmașului căzut, astfel încât să știe cum să-i ajute pe cei care sunt ispitiți.
Și Hristos a fost făcut Judecătorul nostru. Nu Tatăl este Judecătorul. Nici îngerii, ci Acela care a luat asupra Sa natura omenească și a trăit în această lume o viață desăvârșită, El urmează să ne judece. Doar El poate fi Judecătorul nostru. Vă veți aduce aminte de aceasta, fraților? Vă veți aduce aminte de aceasta, pastorilor? Vă veți aduce aminte de aceasta, tați și mame? Hristos a luat asupra Sa natura omenească pentru a putea fi Judecătorul nostru. Niciunul dintre voi nu a fost desemnat să fie judecătorul celorlalți. Tot ce puteți face este să vă disciplinați pe voi înșivă. În Numele lui Hristos, vă îndemn să luați seama la porunca pe care v-o dă, aceea de a nu vă așeza niciodată pe scaunul de judecată! Zi după zi, solia aceasta a răsunat în urechile mele: „Dați-vă jos de pe scaunul de judecată! Dați-vă jos în smerenie!” – Mărturii, vol. 9, pp. 185–186

„Și dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” Iată cuvintele care exprimă atitudinea lui Dumnezeu față de un popor imoral și idolatru: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? … Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă!” Oare putea El să renunțe la poporul pentru care pregătise atâtea binecuvântări, oferindu-i-L chiar pe unicul Său Fiu ca reprezentare a chipului Său? Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Lui să fie jertfit pentru păcatele noastre. El Însuși a preluat rolul de judecător al Aceluia care era Purtătorul păcatului, lăsând deoparte prerogativele Sale iubitoare de Tată.
Aici este iubirea Sa care se recomandă singură neamului omenesc răzvrătit, în modul cel mai uimitor. Ce priveliște au putut să vadă îngerii! Ce speranță pentru oameni! „Pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” Cel drept a suferit în locul celui nelegiuit, El a purtat păcatele noastre în trupul Său răstignit pe lemn. „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 245–246

Trebuie să avem o înțelegere mai clară a caracterului lui Hristos. … Nu trebuie să ne gândim la Dumnezeu numai ca la un judecător și să uităm că El este un Tată iubitor. Nimic nu poate să facă mai rău sufletului nostru decât aceasta, pentru că întreaga noastră viață spirituală este modelată de concepțiile noastre despre caracterul lui Dumnezeu. Noi avem mult de învățat din iubirea lui Isus.
„Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos și ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1,2). Acesta este nivelul la care trebuie să ajungem în ce privește iubirea. Și această iubire nu este contaminată de egoism. – Our High Calling, p. 176

Vineri, 25 februarie

Pentru studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, cap. „Golgota”;
Tragedia veacurilor, cap. „Poporul lui Dumnezeu eliberat”.