Comentarii inspirate (st. 10)

Adu-ți aminte și nu uita!

Sabat după-amiază, 27 noiembrie

Cu mai mult zel [David] a cercetat învățăturile Domnului, așa cum au fost rostite de Hristos din stâlpul de nor și încredințate lui Moise ca să fie repetate cu credincioșie înaintea întregului Israel. El și-a amintit ce a făcut Dumnezeu pentru a-Și pune deoparte un popor care să fie al Său și căruia să-i poată încredința adevărul sacru și vital pentru generațiile viitoare. Dumnezeu a lucrat în modul cel mai minunat pentru a elibera mai mult de un milion de oameni și, gândindu-se la asigurările date și la promisiunile făcute lor, știind că acestea erau valabile pentru toți cei care aveau nevoie de ele la fel de mult ca Israel, David le-a luat pentru sine spunând: „Voi lăuda (în engl.: îmi voi aduce aminte de) lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale și voi lua aminte la toate isprăvile Tale.”
Credința lui s-a prins de Dumnezeu și el a fost întărit și încurajat. Deși recunoștea că lucrările și căile Domnului sunt de nepătruns, el știa că sunt pline de îndurare și bune, pentru că așa era El, așa i Se descoperise lui Moise. …
Când și-a însușit aceste făgăduințe și privilegii, David s-a hotărât să nu mai ia hotărâri nechibzuite, să nu se mai descurajeze și să-și îngăduie să cadă într-o deznădejde fără margini. Când a contemplat caracterul lui Dumnezeu așa cum este descoperit în învățăturile Sale, în îndelunga Sa răbdare, în măreția Sa neîntrecută și în harul Său, sufletul lui a prins curaj. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1149

În fața noastră se află lucruri mari și trebuie să chemăm poporul din nepăsarea lui spre a fi gata pentru ziua aceea. Nu trebuie să îndepărtăm de la noi încrederea, ci să avem o încredințare puternică, mai tare decât oricând înainte. Până aici, Dumnezeu ne-a ajutat și El ne va ajuta până la sfârșit. Noi trebuie să privim la stâlpii monumentali de aducere-aminte a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi ca să ne mângâie și să ne salveze din mâna nimicitorului. Trebuie să păstrăm proaspete în minte fiecare lacrimă pe care Domnul a șters-o din ochii noștri, fiecare durere pe care ne-a alinat-o, fiecare spaimă îndepărtată, fiecare temere risipită, fiecare dorință împlinită, fiecare îndurare acordată și să ne întărim pentru tot ce ne mai așteaptă, prin amintirea peregrinării noastre. Putem să privim înainte și să vedem numai noi încurcături în lupta care stă să vină sau putem privi înapoi, la trecut, dar și la ce va veni și să spunem: „Până aici, Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7:12). … Încercarea nu va fi mai mare decât puterea care ne va fi dată ca să o suportăm. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 58 (19 febr.)

Ar trebui să păstrăm în galeria de onoare a memoriei noastre ocaziile în care am experimentat binecuvântările lui Dumnezeu prin împlinirea prețioaselor Sale făgăduințe și, fie că suntem săraci sau bogați, învățați sau fără carte, să privim la ele ca la niște dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. Fiecare dovadă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, a bunătății și a harului Său ar trebui să fie pusă ca un tablou de preț în galeria nepieritoare a amintirilor noastre. Dumnezeu dorește ca iubirea Sa și făgăduințele Sale să fie scrise pe tablele minții noastre. Să păstrăm prețioasele descoperiri ale lui Dumnezeu ca să nu se șteargă și să nu se estompeze nici măcar o frântură de literă din ele. – Our High Calling, p. 135

Duminică, 28 noiembrie: Adu-ți aminte de curcubeu

Ce bunăvoință din partea lui Dumnezeu! Ce milă față de omul greșit a fost arătată prin faptul că Marele Dumnezeu a pus curcubeul cel frumos și multicolor în nori, ca pe un semn al legământului făcut cu omul! Curcubeul acesta urma să le dovedească tuturor generațiilor faptul că, din cauza răutății lor mari, Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pământului printr-un potop. Planul Său a fost ca toți copiii din generațiile următoare să vadă curcubeul în nori și să întrebe care era înțelesul acestui arc plin de slavă ce traversa cerul, iar părinții să le poată explica, relatându-le despre nimicirea lumii vechi prin potop, din cauză că oamenii se dedicaseră nelegiuirilor de tot felul, dar mâinile Celui Preaînalt au întins curcubeul și l-au pus în nori ca pe un semn că nu va mai aduce niciodată un potop peste pământ.
Simbolul acesta din nori are scopul de a le întări oamenilor încrederea în Dumnezeu, pentru că este un semn al milei și al bunătății divine față de om. – Istoria mântuirii, pp. 70–71

Dumnezeu Însuși privește la curcubeul din nori și Își amintește de legământul veșnic încheiat între El și om. Când privim frumusețea curcubeului, ne putem bucura în Domnul, având asigurarea că El Însuși privește la acest semn al legământului Său și, văzându-l, Își amintește de copiii Săi de pe pământ, cărora li l-a dat. Suferințele lor, pericolele și încercările prin care trec nu sunt ascunse de privirea Sa. Noi putem să ne bucurăm în nădejde, deoarece curcubeul legământului lui Dumnezeu este deasupra noastră. El nu îi va uita niciodată pe copiii purtării Sale de grijă. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 159 (31 mai)

În Predica de pe Munte, Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi lecţii preţioase cu privire la încrederea în Dumnezeu. Aceste lecţii au avut ca scop să-i încurajeze pe copiii lui Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor şi au ajuns până la noi, astăzi, pline de învăţătură şi de mângâiere. Mântuitorul le-a îndreptat atenţia urmaşilor Săi spre păsările cerului, care ciripesc cântece de laudă, netulburate de nicio grijă, pentru că „ele nici nu seamănă, nici nu seceră”. Cu toate acestea, marele Tată ceresc Se îngrijeşte de nevoile lor. Mântuitorul întreabă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei 6:26) … Nu sunteţi voi, în calitate de închinători inteligenţi şi spirituali, de o valoare mai mare decât păsările cerului? Oare Creatorul nostru, Păstrătorul vieţii noastre, Cel care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, nu Se va îngriji de toate nevoile noastre, dacă ne vom încrede în El? …
Dumnezeu doreşte ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie fericiţi, plini de pace şi ascultători. Domnul spune: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14:27; 15:11). – Calea către Hristos, pp. 123–124

Luni, 29 noiembrie: „Vremurile străvechi, care au fost înaintea ta”

N-a fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam, iar sacrificiul care i-a fost cerut nu era nicidecum dintre cele mai mici. Erau legături puternice care îl legau de țara sa, de rudele și de familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. …
Mulți credincioși sunt puși la probă la fel ca Avraam. Ei nu aud vocea lui Dumnezeu vorbindu-le în mod direct, din ceruri, ci El îi cheamă prin învățăturile Cuvântului Său și prin evenimentele providenței Sale. Acestora poate că li se cere să părăsească legăturile apropiate și aducătoare de folos, să se despartă de rude și să pornească pe o cale ce pare a fi numai a lepădării de sine, a greutăților și a sacrificiului. Dumnezeu le-a rânduit o lucrare pe care s-o facă, dar o viață fără griji, cum și influența prietenilor și rudelor, i-a împiedicat în dezvoltarea trăsăturilor de caracter esențiale pentru împlinirea ei. El i-a chemat undeva, departe de influența și ajutorul omenesc, și-i conduce să simtă nevoia după ajutorul Său și să depindă numai de El, pentru ca El să li se poată descoperi. Cine este oare gata ca, la chemarea Providenței, să renunțe la planurile la care ținea cu drag și să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi și să pășească în câmpuri de activitate necunoscute, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre și inimă binevoitoare, socotind – de dragul lui Hristos – pagubele ca un câștig? Cel care va face astfel are credința lui Avraam și va împărtăși cu el acea „greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:17), cu care „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături” (Romani 8:18). – Patriarhi și profeți, pp. 126–127

Oare putea Dumnezeu să ne dea vreo dovadă mai mare a iubirii Sale decât să-L dea pe Fiul Său să treacă prin această scenă a suferinţei? Şi, aşa cum darul lui Dumnezeu pentru om a fost fără plată, cum dragostea Sa este infinită, la fel şi cerinţele pe care le are Dumnezeu din partea noastră – încredere, ascultare, toată inima şi toată dragostea noastră – sunt infinite. El cere tot ce poate omul să dea. Supunerea din partea noastră trebuie să fie proporţională cu darul lui Dumnezeu; ea trebuie să fie completă, să nu-i lipsească nimic. Noi toţi Îi suntem datori lui Dumnezeu. El are asupra noastră pretenţii pe care nu le putem satisface fără să ne dăm pe noi înşine ca jertfă, pe deplin şi de bunăvoie. El cere o ascultare promptă şi de bunăvoie şi nu va accepta nimic mai puţin decât atât. Acum avem ocazia să ne asigurăm iubirea şi favoarea lui Dumnezeu. Anul acesta ar putea să fie, pentru unii dintre cei care citesc aceste rânduri, ultimul an al vieţii lor. Există, printre tinerii care citesc acest apel, cineva care vrea să aleagă plăcerile acestei lumi mai presus de pacea pe care i-o dă Hristos celui care caută cu sinceritate şi care împlineşte cu bucurie voia Sa? – Mărturii, vol. 3, pp. 369–370

Prin comuniune cu Dumnezeu, noi ajungem mai rafinați, mai elevați și cu o viziune mai largă. Pentru acela care dorește să cunoască lucrurile divine, Dumnezeu va deschide comorile minunilor care sunt dincolo de înțelegerea acelora care nu sunt iluminați de Duhul lui Dumnezeu.
Măreția și întinderea planului de mântuire îi conferă o grandoare fără seamăn, dar el poate fi înțeles numai în mod spiritual, iar măreția sa sporește atunci când îl contemplăm. Când privim la Isus murind pe cruce, știind că păcatul nostru L-am făcut pe divinul Suferind să ajungă acolo, nu putem decât să ne plecăm înaintea Lui în uimire și iubire. – That I May Know Him, p. 205

Marți, 30 noiembrie: „Numai ia seama… ca nu cumva”

După Moise și Aaron, Nadab și Abihu erau în pozițiile cele mai înalte în Israel. Ei fuseseră onorați de Dumnezeu în mod deosebit, îngăduindu-li-se ca, împreună cu cei șaptezeci de bătrâni, să privească slava Sa pe munte. Dar, pentru aceasta, abaterea lor nu trebuia să fie nici scuzată, nici trecută cu vederea. Toate acestea făceau ca păcatul lor să fie și mai grav. Când au primit multă lumină, când, asemenea părinților lui Israel, s-au urcat pe munte, acești oameni au avut privilegiul de a avea comuniune cu Dumnezeu și au stat în lumina slavei Sale. Ei nu trebuiau să se mângâie cu gândul că după aceea pot păcătui fără să fie pedepsiți și că, întrucât au fost astfel onorați, Dumnezeu nu va fi atât de strict, încât să pedepsească nelegiuirea lor. Aceasta este o înșelăciune fatală. Lumina cea mare și marile privilegii acordate cer să se aducă roade ale virtuții și ale sfințeniei pe măsura luminii primite. Dumnezeu nu poate accepta mai puțin.
Marile binecuvântări și privilegii n-ar trebui niciodată să-l adoarmă pe vreun om, să-l facă să se simtă în siguranță sau să fie nepăsător. Ele n-ar trebui niciodată să dea libertatea de a păcătui sau de a-i face pe cei care le primesc să creadă că Dumnezeu nu va fi strict cu ei. Toate avantajele pe care le dă Dumnezeu sunt mijloace ale Sale, ca să pună ardoare în spirit, zel în eforturi și putere în aducerea la îndeplinire a sfintei Sale voi. – Patriarhi și profeți, p. 359

Întrucât, într-un sens deosebit, israeliții trebuiau să fie păzitorii Legii lui Dumnezeu, trebuia să li se imprime lor și, prin ei, copiilor și nepoților lor, într-un mod deosebit, însemnătatea celor cuprinse în Lege și importanța ascultării. De aceea, Domnul a poruncit cu privire la rânduielile Sale: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula… Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale.”
Dacă, în timpurile de mai târziu, copiii aveau să întrebe: „Ce înseamnă învățăturile acestea, legile acestea și poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?”, părinții trebuiau să le povestească felul plin de milă în care bunul Dumnezeu Se purtase față de ei, ce făcuse Domnul ca să-i scape pentru a putea ține poruncile Lui și să spună lămurit: „Domnul ne-a poruncit atunci să împlinim toate aceste legi și să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiți și să ne țină în viață, cum face astăzi. Vom avea parte de îndurarea Lui dacă vom împlini cu scumpătate toate aceste porunci înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit El.” – Patriarhi și profeți, p. 468

Mărturia noastră despre credincioșia Sa este mijlocul pe care Cerul l-a ales pentru a-L descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaștem harul Său, așa cum este făcut cunoscut prin sfinţii din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experienţe. Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeiești. Fiecare om are o viaţă deosebită de a tuturor celorlalţi și o experienţă cu totul deosebită de a lor. Dumnezeu dorește ca laudele noastre să se înalţe către El, purtând amprenta individualităţii noastre. Toate aceste recunoașteri preţioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creștinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor. – Hristos, Lumina lumii, p. 347

Miercuri, 1 decembrie: Când vei mânca și te vei sătura…

„Ci adu-ți aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îți va da putere săle câștigi… ” (Deuteronomul 8:18).
Dumnezeu îi dă omului pâinea vieții. Noi nu putem crea nimic, putem numai să adunăm ceea ce vine de la Dumnezeu. … Tot ce aveți este darul Său, pentru că voi nu aveți nimic din care să creați sau cu care să cumpărați. Totul vă este dat, nu pentru a deveni un fel de plată, care să vă despartă de Dumnezeu, ci pentru a vă ajuta să-I slujiți Lui.
Dumnezeu le cere acelora cărora le-a încredințat bunurile Sale să le administreze cu credincioșie, ca să arate lumii că ei lucrează pentru salvarea păcătoșilor. El apelează la aceia care susțin că sunt conduși de El să nu Îl reprezinte în mod greșit prin caracterul lor. El ne umple zilnic de daruri. Să Îi aducem slavă oferindu-le și altora din abundența pe care El a revărsat-o peste noi. – In Heavenly Places, p. 302

Toate bunurile pe care le avem sunt ale Domnului și suntem răspunzători față de El pentru modul în care le folosim. În folosirea fiecărui bănuț, se va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele nostru ca pe noi înșine.

Banii au o mare valoare, deoarece cu ajutorul lor se poate face mult bine. În mâinile copiilor lui Dumnezeu, banii sunt hrană pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați și îmbrăcăminte pentru săraci. Ei sunt o apărare pentru cei oprimați și un mijloc de ajutorare a celor bolnavi. Dar, dacă nu sunt folosiți pentru împlinirea nevoilor vieții, pentru binecuvântarea altora și pentru progresul lucrării Domnului Hristos, banii nu sunt mai valoroși decât nisipul.
Bogățiile adunate nu sunt doar nefolositoare, ci și un blestem. În această viață, ele sunt o capcană pentru suflet, deoarece îndepărtează sentimentele de la comoara cerească. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 351–352

Unii oameni iubesc atât de mult această lume, încât ea înghite iubirea lor pentru adevăr. Pe măsură ce iubirea lor pentru comorile pământești crește, le scade interesul pentru bogăția cerească. Cu cât au mai mult din bunurile acestei lumi, cu atât se prind mai strâns de ele, ca și cum s-ar teme că râvnita comoară le-ar putea fi luată. Cu cât au mai mult, cu atât au mai puțin de dat altora, deoarece, cu cât sunt mai bogați cu atât se simt mai săraci. O, cât de mult se înșală cei ce au bogății! Ei nu vor vedea și nu vor simți nevoile cauzei lui Dumnezeu.
Am văzut că Dumnezeu poate să facă să plouă cu mijloace materiale trimise din cer pentru ca lucrarea Sa să fie dusă înainte, însă El nu va face niciodată acest lucru. Este contrar planului Său. El le-a încredințat oamenilor suficiente mijloace ca să ducă mai departe lucrarea Sa și, dacă toți și-ar face datoria, nu ar exista nicio lipsă. Însă unii nu vor lua seama la apelul care se face cu privire la mijloacele lor. Ei sunt dornici să vadă cum lucrarea lui Dumnezeu înaintează. Sunt îngrijorați de prosperitatea ei, cu condiția ca ei să-și poată păstra averile și să nu facă niciun sacrificiu, ci doar să dea când și când câte ceva, atât de puțin încât le va fi rușine că darul lor a fost atât de mic și dat cu atâta strângere de inimă. Îngerul a spus: „Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu.” – Spiritual Gifts, vol. 2, p. 267

Joi, 2 decembrie: „Adu-ți aminte că și tu ai fost rob”

Hristos stătea la masă cu ucenicii. Ei se adunaseră să sărbătorească Paștele. Mântuitorul dorise să petreacă această sărbătoare singur cu cei doisprezece. El știa că Îi venise ceasul. El Însuși era adevăratul miel pascal și, în ziua când se mânca Paștele, El trebuia să fie jertfit. Era gata să bea cupa mâniei; în curând trebuia să primească ultimul botez al suferinţei. Dar Îi mai rămâneau câteva ceasuri liniștite, și acestea urmau să fie folosite pentru binele iubiţilor Săi ucenici. …

… Umbra crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere. … Știa cât de mare era sacrificiul pe care trebuia să-l facă și pentru câţi acesta avea să fie în zadar. Știind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de gândul propriei umilinţe și suferinţe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece care fuseseră cu El ca fiind ai Săi și care urmau să rămână să lupte în lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea și chinurile Lui. Gândurile cu privire la ceea ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era stăpânită mai mult de grija pentru ei. – Hristos, Lumina lumii, pp. 642–643

Dumnezeu nu ar fi putut să arate o iubire mai mare decât cea dovedită prin faptul că L-a dăruit lumii pe singurul Său Fiu. Acest dar i-a fost dat omului ca să-l convingă că Dumnezeu nu a lăsat nimic nefăcut din tot ce putea să facă și că nu a păstrat nimic, ci întreg cerul a fost turnat în acest măreț dar. Fericirea prezentă și viitoare a omului depinde de primirea iubirii lui Dumnezeu și de păzirea poruncilor Lui.
Hristos este Răscumpărătorul nostru. El este Cuvântul care S-a făcut trup și a locuit printre noi. El este Izvorul în care trebuie să fim spălați și curățiți de orice întinăciune. El este Jertfa cea scumpă care a fost adusă pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu. Universul ceresc, lumile necăzute, lumea căzută și confederația răului nu pot spune că Dumnezeu ar fi putut să facă mai mult pentru salvarea omului decât ce a făcut. Darul Său nu va putea fi întrecut niciodată, niciodată nu va putea desfășura o mai mare profunzime a iubirii. Calvarul este încununarea lucrării Sale. Domnul ar vrea ca toți copiii Săi să fie extaziați când privesc la El și înțeleg caracterul Său de Tată iubitor. – Our High Calling, p. 13

Când revăd începuturile istoriei noastre, înaintarea pas cu pas pe cale până la stadiul la care am ajuns în prezent, pot să apun: Lăudat să fie Domnul! Când văd ce a făcut Domnul sunt plină de uimire și de încredere în Hristos, Conducătorul nostru. Nu avem a ne teme de nimic altceva decât de a uita calea pe care ne-a condus Domnul și învățăturile Sale din istoria noastră.
Suntem datori față de Dumnezeu să folosim fiecare privilegiu pe care ni l-a acordat pentru a face să strălucească adevărul prin sfințenia caracterului și să transmitem mesajul de avertizare și de mângâiere acelora care sunt în întunericul rătăcirii și al păcatului. – Schițe din viața mea, p. 196

Vineri, 3 decembrie

Studiu suplimentar
Astăzi cu Dumnezeu, „Invitația cerului” p. 132 (3 mai).