Comentarii inspirate (st. 9)

Să-și întoarcă inima

Sabat după-amiază, 20 noiembrie

Avem nevoie de o dependență din toată inima și statornică de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuire, pentru toată înțelepciunea și pentru putere spirituală. Noi nu vom izbândi în lucrarea noastră dacă nu vom avea mai multă iubire față de Dumnezeu și de oameni și o continuă dependență de harul lui Hristos, care înnoiește și sfințește, pentru a realiza în noi o transformare a caracterului prin transformarea inimii după chipul divin, iar aceasta se va vedea clar în cuvinte, spirit și fapte.
Avem nevoie de o credință mai mare, de mai puțină încredere și siguranță în ce putem face noi înșine, dar mult mai multă încredere în ceea ce dorește Domnul să facă pentru fiecare dintre noi, dacă noi pregătim calea pentru El. Avem nevoie de dorința fierbinte a sufletului, o dorință cu mult mai mare decât aceea pe care o avem acum, de a fi în legătură cu Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm mai fierbinte și să cerem acest lucru. Dacă Îl veți căuta pe Domnul, îl veți găsi dacă Îl veți căuta din toată inima și cu tot sufletul. – The Upward Look, p. 333

Este nevoie să Îl căutăm pe Domnul nu doar când și când, ci continuu, cu ardoare, cu inima zdrobită, mărturisindu-ne păcatele și smerindu-ne sufletul înaintea Sa. Poporul lui Dumnezeu trebuie să intre în camera de audiență a Celui Preaînalt. Dumnezeu înțelege că ai nevoie de El și, dacă ceri acest lucru, vei primi ajutorul de care ai nevoie atunci când ești ispitit și încercat. Cererile tale, făcute cunoscute numai lui Dumnezeu, care cercetează inima, vor fi ascultate de El și vei primi răspuns. – Letter 45, 15 noiembrie 1897 (adresată lui A.G. Daniells, „Fraților mei care slujesc și Bisericii din Melbourne”)

Cei care Îl primesc pe Mântuitorul devin copii ai lui Dumnezeu. Ei sunt copiii Săi spirituali, născuți din nou, înnoiți în neprihănire și adevărată sfințenie. Mintea lor este transformată. EI privesc realitățile eterne cu o viziune mai clară. Ei sunt adoptați în familia lui Dumnezeu și sunt transformați după chipul Lui, schimbați de Duhul Său, din slavă în slavă. În inima lor, în loc să domnească iubirea față de eu, va stăpâni iubirea față de Dumnezeu și față de Hristos. …
Sfințirea sufletului este dusă până la capăt dacă privim statornic la El [la Hristos], prin credință, ca la singurul Fiu al lui Dumnezeu, plin de har și de adevăr. Puterea adevărului trebuie să transforme inima și caracterul. Efectul său nu este ca o dungă de culoare ici și colo pe o pânză, ci întreg caracterul trebuie să fie transformat și, în cuvinte și în fapte, să se vadă chipul lui Hristos. Omului îi este dată o fire nouă. El este înnoit după chipul lui Hristos în neprihănire și adevărată sfințenie.
Avem nevoie de harul lui Hristos în fiecare zi, în fiecare ceas. Dacă nu este cu noi continuu, se vor vedea inconsecvențele inimii noastre firești și viața noastră va avea o slujire împărțită. Caracterul trebuie să fie plin de har și de adevăr. Oriunde este la lucru, religia lui Hristos va lumina și va îndulci fiecare detaliu al vieții printr-o bucurie mai mare decât cea pământească și o pace mai înaltă decât are lumea. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1117

Duminică, 21 noiembrie: Mi-Yitten

Chiar şi o singură trăsătură greşită de caracter, o singură dorinţă păcătoasă, cultivată cu persistenţă, va face în cele din urmă fără efect toată puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Omul care manifestă o împotrivire ambiţioasă sau o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ce a semănat. În toată Biblia, nu găsim un avertisment mai serios împotriva celor care glumesc cu păcatul decât cuvintele înţeleptului, care spune: „Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui” (Proverbele 5:22).
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu ne forţează voinţa; însă, dacă, prin păcătuire continuă, însăşi voinţa a ajuns întru totul înclinată spre rău și noi nu dorim să fim eliberaţi şi nu suntem dispuşi să primim harul Său, ce ar putea Domnul să mai facă? Ne-am nimicit singuri prin respingerea categorică a iubirii Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 3:7,8). – Calea către Hristos, p. 34

Principiile stabilite în Deuteronomul pentru îndrumarea lui Israel trebuie să fie urmate de poporul lui Dumnezeu până la sfârșitul timpului. Prosperitatea adevărată depinde de menținerea legământului nostru cu Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să ne îngăduim să compromitem principiile prin intrarea în alianță cu aceia care nu se tem de El.
Există un pericol continuu ca aceia care susțin că sunt creștini să ajungă la concluzia că, pentru a avea influență asupra celor lumești, trebuie să se conformeze lumii într-o măsură oarecare. Însă, cu toate că poate părea că aduce avantaje mai mari, un asemenea drum duce întotdeauna la pierdere spirituală. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păzească cu strictețe de orice influență subtilă care caută intrare prin intermediul unor ispite măgulitoare venite din partea vrăjmașilor adevărului. Copiii lui Dumnezeu sunt străini și călători în această lume, mergând pe o cale presărată cu pericole. Ei nu trebuie să dea atenție subterfugiilor ingenioase și ispitelor ademenitoare folosite pentru a-i îndepărta de la ascultare. – Profeți și regi, p. 570

Numai Cel Atotputernic poate crea sufletul din nou, poate să scoată lumină din întuneric, iubire de acolo de unde este dușmănie, sfințenie din necurăție. Lucrarea Celui Infinit, de a face viața împlinită prin Hristos și de a aduce desăvârșirea caracterului, atunci când omul consimte, este știința veșniciei.
În ce constă slava lui Hristos? Fără să folosească vreo constrângere sau violență, El face să se contopească voința omului cu voința lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata știință a științelor, pentru că, prin ea se produce o puternică schimbare în minte și în caracter, schimbare care trebuie să se facă în viața fiecărui om care va trece prin porțile cetății lui Dumnezeu. – My Life Today, p. 340

Luni, 22 noiembrie: Căutați-Mă și Mă veți găsi

Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu. El dorește numai o slujire din iubire, iar iubirea nu poate fi impusă. Ea nu poate fi câștigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezește iubirea. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi. Caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. …
Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan alcătuit după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16). – Hristos, Lumina lumii, p. 22

Isus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos, foarte păcătos.” Se poate să fie așa, dar, cu cât ești mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Isus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau sunt întristaţi. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci invită fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El îi iartă din toată inima pe toţi aceia care vin la El, căutând iertare și îndreptare. …
Aceia care caută scăpare la El sunt înălţaţi de Isus mai presus de acuzaţiile și de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtași de natura Sa dumnezeiască și umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu. „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit. Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Romani 8:33,34). – Ibidem, p. 568

Numai rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă dornică, în care sunt exprimate nevoile simple ale sufletului, ca și cum am cere o favoare unui prieten pământesc, așteptând ca ea să fie împlinită, doar aceasta este rugăciunea credinței. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre ceremoniale, dar strigătul negrăit al unei inimi zdrobite și stăpânite de simțământul păcatului și al completei slăbiciuni își găsește drum la Tatăl oricărei îndurări.
… Porunca Sa către Israel era aceasta: „Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru” (Ioel 2:13).
… Pocăința este întoarcerea de la eul personal spre Hristos și, dacă Îl primim pe Hristos așa încât, prin credință, El să-Și poată trăi viața în noi, faptele bune se vor vedea. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 86–87

Marți, 23 noiembrie: Teshuvah

Satana este continuu la lucru pentru a-i face pe oameni să respingă lumina. Nu este decât un pas de la calea cea dreaptă la una care merge în altă direcție, calea pe care conduce Satana și pe care toată lumina este întuneric, iar întunericul, lumină. Este periculos să ne deschidem inima în fața necredinței, pentru că, prin aceasta, Îl alungăm pe Duhul lui Dumnezeu din inimă și Satana vine în ea cu ideile lui. Trebuie să ne ferim de prima acceptare a îndoielii și a necredinței. „Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7). Dumnezeu nu distruge pe nimeni. Orice om care este dărâmat se va distruge singur. Când înăbușă avertismentele conștiinței, omul seamănă sămânța necredinței și îi va culege roadele. – Our High Calling, p. 26

Toți aceia care studiază Cuvântul cu scopul precis de a îndepărta orice păcat din viața lor, care studiază Scriptura ca să afle care este adevărul, vor primi cu bucurie adevărul din Cuvânt ca pe un „așa zice Domnul”. Ei se vor pocăi sub mustrările ascuțite ale adevărului biblic. Dacă seamănă adevărata pocăință, omul va culege răsplata puternică a faptelor bune. Dacă va merge mai departe prin credință, va avea parte de pace. Dacă se sfințește și se curățește de dorința după lucruri de nimic și nebunii, va culege neprihănire și iubire desăvârșită. Dacă va continua să reușească să biruiască, lucrul acesta îl va face să fie zilnic învingător pentru că el calcă pe urmele desăvârșirii lui Hristos pe care Îl are mereu înaintea lui. – That I May Know Him, p. 281

Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Îndepărtarea de El a avut și va avea întotdeauna urmările ei. Săvârșirea unor fapte care nu sunt după voia Lui, dacă acestea nu sunt mărturisite și părăsite, în loc de a se căuta justificări pentru ele, îl conduce pas cu pas pe cel care face răul spre o amăgire mai mare, până când va ajunge să comită multe păcate fără nicio teamă de pedeapsă. Toți aceia care vor să aibă un caracter care să-i facă potriviți să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu și să primească aprobarea Sa trebuie să se despartă de cei care Îi sunt vrăjmași lui Dumnezeu și să apere adevărul pe care Domnul Hristos i l-a descoperit lui Ioan [vizionarul] ca să îl ducă lumii. – The Upward Look, p. 310

După ce au mâncat din pomul oprit, Adam și Eva au fost cuprinși de un simțământ de rușine și de teamă. La început, singurul lor gând a fost cum să se scuze pentru păcat și cum să scape de teribila condamnare la moarte. … Spiritul îndreptățirii de sine își are originea în tatăl minciunii și a fost manifestat de toți urmașii lui Adam. Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfânt și nu vor fi primite de Dumnezeu. Adevărata pocăință îl va conduce pe păcătos să-și vadă vinovăția și s-o recunoască fără viclenie sau ipocrizie. Asemenea sărmanului vameș, neîndrăznind să-și ridice ochii spre cer, el va striga: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” Iar aceia care își recunosc vinovăția vor fi iertați și îndreptățiți, pentru că Domnul Hristos va pleda cu sângele Său în favoarea celui care se pocăiește. – Calea către Hristos, p. 40

Miercuri, 24 noiembrie: Cu toată inima ta

… Pentru satisfacerea de moment a apetitului care nu fusese niciodată înfrânat, Esau și-a vândut moștenirea, iar când și-a văzut nebunia a fost prea târziu ca să capete binecuvântarea. „Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe” (Evrei 12:17). Esau n-a fost lipsit de privilegiul de a căuta favoarea lui Dumnezeu prin pocăință, dar nu a mai putut găsi niciun mijloc de a-și recâștiga dreptul de întâi născut. Durerea sa nu izvora din convingerea că a păcătuit; el nu dorea să se împace cu Dumnezeu. Lui îi părea rău de consecințele păcatului său, și nu de păcat în sine. – Patriarhi și profeți, p. 181

Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viaţă la fel ca cel mai mare păcătos. … Și nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor ca să dea lui Israel pocăinţa și iertarea păcatelor” (Faptele 5:31). Pocăinţa vine de la Hristos, tot așa cum vine și iertarea.
Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? … Lumina care pornește de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduși la piciorul crucii, plini de pocăinţă pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile și dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui Hristos. Inima și mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Și supună totul. – Hristos, Lumina lumii, pp. 175–176

Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să răspundă invitaţiei lui Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Puterea care vine de la Domnul Hristos conduce la o pocăinţă adevărată . … După cum nu putem fi iertaţi de păcat fără Domnul Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără intervenţia Duhului lui Hristos care ne trezeşte conştiinţa.

Domnul Hristos este sursa oricărui impuls de a face binele. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie împotriva păcatului. Fiecare dorinţă după adevăr şi curăţie morală, fiecare convingere cu privire la propria păcătoşenie constituie o dovadă a faptului că Duhul Său cel Sfânt lucrează asupra inimii noastre.
Isus a spus: „Și, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). Hristos trebuie să-i fie descoperit păcătosului ca fiind Mântuitorul care a murit pentru păcatele lumii. Când privim la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se contureze în mintea noastră, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a manifestat o iubire care depăşeşte limitele înţelegerii noastre. Pe măsură ce păcătosul contemplă această dragoste, ea îi sensibilizează inima, îi impresionează mintea şi îi inspiră sufletului un regret sincer pentru păcatul săvârşit. – Calea către Hristos, p. 26

Joi, 25 noiembrie: Pocăiți-vă și convertiți-vă

Venind la Ioan, oamenii aceștia [fariseii și saducheii] nu erau aduși de motivele bune. Ei erau corupți în principii și practică, dar nu își dădeau seama de adevărata lor stare. Plini de mândrie și ambiție, ei nu ar fi ezitat să folosească orice mijloc de înălțare a eului și de întărire a influenței lor asupra poporului. Se gândeau că botezul primit prin mâinile acestui învățător tânăr și apreciat de popor i-ar putea ajuta aibă mai mare succes în îndeplinirea planurilor lor.
Motivele lor nu îi erau necunoscute lui Ioan și el i-a întâmpinat cu întrebarea cercetătoare: „Cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” Dacă ar fi ascultat glasul lui Dumnezeu care vorbea inimilor lor, ei ar fi adus roade vrednice de pocăință. Dar nu se vedea niciun astfel de rod. Ei ascultaseră avertizarea ca și cum ar fi fost rostită de un om. Erau încântați de puterea și de îndrăzneala cu care vorbea Ioan, dar Duhul Sfânt nu a adus convingere în inima lor și, ca urmare, cuvântul rostit nu a adus rod pentru viața veșnică. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 197 (7 iulie)

Nimeni nu este mai departe de Împărăția cerului decât formaliștii mulțumiți de ei înșiși, care sunt plini de mândrie pentru ceea ce sunt în ochii lor, când, de fapt sunt cu totul lipsiți de Spiritul lui Hristos și sunt conduși de invidie, de gelozie, de dorința de a fi lăudați și cunoscuți de toți. EI fac parte din categoria aceea pe care Ioan a numit-o pui de năpârci, copii ai celui rău. Ei îi slujesc lui Satana mai eficient decât cel mai decăzut destrăbălat, pentru că acesta nu își maschează caracterul, ci lasă să se vadă cine este în realitate.
Cerința lui Dumnezeu este o viață schimbată în bine, nimic mai puțin, roade care să dovedească pocăința. Fără astfel de roade, mărturisirea noastră de credință nu are nicio valoare. – The Signs of the Times, 7 iulie 1887

Mulţi ridică aceeaşi întrebare pe care a pus-o mulţimea în Ziua Cincizecimii, când, convinsă de păcat, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” … „şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele 2:37,38; 3:19).
Pocăinţa include părerea de rău pentru păcatele săvârşite şi ferirea de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom înţelege adevăratul lui caracter. Până când nu ne vom îndepărta de păcat cu toată inima, nu se va produce nicio schimbare autentică în viaţa noastră.
Există mulţi care nu reuşesc să înţeleagă adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa aşa cum o înţelege Biblia. Astfel de oameni deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. …
Dar, când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa este trezită. … Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi pe inimă. Păcătosul este conştient de dreptatea lui Dumnezeu şi este cuprins de groază la gândul că stă, în starea lui de vinovăţie şi întinare, înaintea Aceluia care cercetează inimile. El înţelege iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei, bucuria curăţiei morale și doreşte să fie eliberat de păcat şi readus în legătură cu Cerul. – Calea către Hristos, pp. 23–24

Vineri, 26 noiembrie

Studiu suplimentar
Solii alese, cartea 1, cap. „Însemnătatea nașterii lui Hristos”.