Comentarii inspirate (st. 10)

LEGĂMÂNTUL CEL NOU

Sabat după-amiază, 29 mai

Dragostea este principiul care stă la baza guvernării lui Dumnezeu în cer și pe pământ și dragostea aceasta trebuie să fie întrețesută în viața creștinului.
Iubirea lui Hristos nu este schimbătoare, ci este adâncă, întinsă și deplină. Cel care o are nu va spune: „Eu îi voi iubi numai pe cei care mă iubesc.” Inima care este influențată de acest principiu sfânt va fi înălțată deasupra oricăror sentimente de natură egoistă.
Religia lui Hristos nu are menirea doar de a ne pregăti pentru viața veșnică, ci ne face în stare să trăim chiar aici, pe pământ o viață ca a Domnului Hristos. El nu este numai modelul nostru, ci și prietenul și ghidul nostru, și, dacă ne prindem de brațul Său puternic și devenim părtași Spiritului Său, vom putea să umblăm și noi „cum a umblat Hristos”. – That I May Know Him, p. 298

Dacă legământul avraamic conținea făgăduința mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoașterea de Dumnezeu și a principiilor legământului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea și mila Sa, pentru ca ei să fie făcuți să-L iubească și să aibă încredere în El. I-a dus la Marea Roșie, unde, fiind urmăriți de egipteni, părea imposibil să scape. Aceasta pentru ca ei să-și poată da seama de totala lor neputință, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum și de faptul că El lucrase izbăvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluți de iubire și recunoștință față de Dumnezeu și de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Și-i alipise de Sine ca Eliberator al lor din robia trecătoare.
Dar mai era un adevăr, mult mai mare, care trebuia să fie înscris în mintea lor. Trăind în mijlocul idolatriei și al corupției, ei nu aveau o concepție dreaptă cu privire la sfințenia lui Dumnezeu, la păcătoșenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înșiși nu aveau niciun pic de putere pentru a asculta de Legea lui Dumnezeu, precum și cu privire la nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea trebuiau să le învețe. – Patriarhi și profeți, p. 371

Apostolul Pavel arată lămurit legătura dintre credință și Lege în cadrul noului legământ. El zice: „Fiindcă suntem îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” „Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea.” „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere –”, ea nu putea să-l îndreptățească pe om, pentru că, în natura sa păcătoasă, el nu putea să țină Legea, „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 5:1; 3:31; 8:3,4). – Patriarhi și profeți, p. 373

Duminică, 30 mai: „Iată, vin zile…”

Lucrarea lui Dumnezeu este aceeași în toate timpurile, deși, pentru a putea face față nevoilor oamenilor din diferite timpuri, sunt diferite trepte de dezvoltare și diferite manifestări ale puterii Sale. Începând cu prima făgăduință a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale și iudaice, și ajungând până în vremurile noastre, a existat o desfășurare progresivă a scopurilor urmărite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile și ceremoniile legii iudaice este Același cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învăluiau ființa Sa divină s-au dat la o parte; ceața și umbrele au dispărut și Isus, Răscumpărătorul lumii, Se descoperă. Cel care a proclamat Legea pe Sinai și care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale este Același care a rostit Predica de pe Munte.
Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii și Profeților, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronomul 6:4,5). „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19:18.) În ambele dispensațiuni, Învățătorul este același. Cerințele lui Dumnezeu sunt aceleași. Căci toate pornesc de la Acela „în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). – Patriarhi și profeți, p. 373

Acolo unde este nu numai credință în Cuvântul lui Dumnezeu, ci și o supunere a voinței noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima Îi este consacrată Lui și sentimentele se leagă de El, acolo este credință – o credință care lucrează prin iubire și care curățește sufletul. Prin această credință inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nerenăscută, nu se supunea Legii lui Dumnezeu și nici nu se putea supune acum își găsește plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97). Astfel, dreptatea Legii este împlinită în noi, care nu mai trăim „după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1). – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 137 (9 mai)

Iudeii interpretaseră greșit făgăduința despre bunăvoința veșnică a lui Dumnezeu față de Israel. … Iudeii considerau că descendența lor naturală din Avraam le dădea dreptul la această făgăduință. Dar ei treceau cu vederea condițiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da făgăduința, El a zis: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. … Căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:33,34). – Hristos, Lumina lumii, p. 106

Luni, 31 mai: Lucrarea care are loc în inimă

„Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10).
Binecuvântările noului legământ sunt întemeiate în întregime pe îndurarea de a ierta nelegiuirea și păcatele. Domnul spune: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor” (vers. 12). Toți aceia care își smeresc inimile, mărturisindu-și păcatele, vor găsi milă, har și siguranță. – That I May Know Him, p. 299.

Aceeași Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm o neprihănire proprie, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispășire pentru păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima renăscută prin Duhul Sfânt va aduce „roadele Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în inimile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla așa cum a umblat El. Prin profet, El declară despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: „Tatăl Meu nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). – Patriarhi și profeți, p. 372

Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă. Ei sunt una cu El. Dar iudeii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau sub judecățile Lui. De aceea ajunseseră robi ai unei națiuni păgâne. Din cauza păcatelor, mintea le era întunecată și își scuzau păcatele, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei. Se amăgeau că sunt mai buni decât alți oameni și că au drept la binecuvântările Lui.
Lucrurile acestea „au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11). De câte ori nu interpretăm și noi greșit binecuvântările lui Dumnezeu și ne mângâiem cu gândul că suntem bine văzuți pentru vreun lucru bun, care este în noi! Dumnezeu nu poate face pentru noi tot ce ar vrea să facă. Darurile Lui sunt folosite pentru plăceri personale și pentru a ne înăspri inima în necredință și păcat. – Hristos, Lumina lumii, p. 106

Pericolul care se află în fața celor ce trăiesc în aceste zile din urmă este lipsa religiei curate și a sfințeniei inimii. Puterea lui Dumnezeu care aduce convertire nu le-a transformat caracterul. Ei susțin, la fel cum făceau iudeii, că ei cred adevărurile sfinte, dar, pentru că nu trăiesc adevărul, ei nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Puterea și autoritatea Legii lui Dumnezeu este în jurul lor, dar nu în sufletul lor, ca să-l înnoiască în adevărată sfințire. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 146 (17 mai)

Marți, 1 iunie: Vechiul legământ și noul legământ

Deși a fost făcut cu Adam și reînnoit cu Avraam, acest legământ a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase ca făgăduință a lui Dumnezeu de la prima comunicare făcută cu privire la mântuire, fusese primit prin credință, dar, cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ care, în principiu, era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voința divină, așezându-i într-o poziție în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu.
Un alt contract, numit în Scriptură „vechiul legământ”, a fost încheiat între Dumnezeu și Israel la Sinai și a fost apoi ratificat prin sângele unei jertfe. Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos și a fost numit „al doilea” sau „noul” legământ, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vărsat după sângele primului legământ. Că noul legământ era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din faptul că a fost confirmat atunci atât prin făgăduință, cât și prin jurământul lui Dumnezeu, cele „două lucruri care nu se pot schimba și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18). – Patriarhi și profeți, pp. 370–371

Mântuitorul nu venise să dea la o parte cele spuse de patriarhi și de profeți, deoarece El Însuși vorbise prin acești oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu erau de la El. Dar aceste pietre prețioase fuseseră greșit zidite. Lumina lor prețioasă fusese mistificată pentru a servi rătăcirii. Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din templul rătăcirii și să fie așezate din nou în edificiul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul fusese făcut să ajute lucrarea vrăjmașului lui Dumnezeu și al omului. Hristos venise să-l așeze în poziția din care să dea slavă lui Dumnezeu și să lucreze la mântuirea omenirii. – Hristos, Lumina lumii, pp. 287–288

Pavel asemăna rămășița lui Israel cu un măslin de soi, din care unele ramuri au fost tăiate. El compară neamurile cu ramurile unui măslin sălbatic, altoite în trunchiul părintesc. …
Prin necredință și respingerea planului Cerului pentru ei, israeliții, ca națiune, își pierduseră legătura cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu putea să prindă din nou de adevăratul trunchi al lui Israel ramurile care fuseseră despărțite de trunchiul părintesc – rămășița care Îi rămăsese credincioasă Dumnezeului părinților lor. „Și chiar ei”, spune apostolul despre aceste ramuri rupte, „dacă nu stăruie în necredință, vor fi altoiți, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși.” „Dacă tu”, le scrie el neamurilor, „care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiți ei, care sunt ramuri firești, în măslinul lor? Fraților, pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ține până va intra numărul deplin al neamurilor.” – Faptele apostolilor, p. 377

Miercuri, 2 iunie: „Un legământ mai bun”

A avea credință în Hristos doar ca Mântuitor al lumii nu poate aduce niciodată vindecare sufletului. Credința care lucrează spre mântuire nu este doar o aprobare a adevărului Evangheliei. Credința adevărată este aceea care Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca eu, prin credința în El, „să nu pier, ci să am viață veșnică”. Când vin la Hristos după cuvântul Său trebuie să cred că primesc harul Său mântuitor. „Viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2:20).
Mulți consideră credința o opinie personală. Dar, printr-o credință autentică, cei care Îl primesc pe Hristos se unesc într-o relație de legământ cu Dumnezeu. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii spirituale, o încredere sinceră prin care, în harul lui Hristos, sufletul devine o putere biruitoare. – Divina vindecare, p. 62

Să fim plini de încredere și de curaj! … Dumnezeu cunoaște fiecare nevoie a noastră. Alături de omnipotența Împăratului împăraților, Dumnezeul nostru, care Își ține legământul, pune blândețea și grija Păstorului celui bun. Puterea Sa este absolută, ea fiind și chezășia împlinirii sigure a făgăduințelor Sale față de toți aceia care se încred în El. El are mijloace pentru îndepărtarea oricărei dificultăți, pentru ca aceia care Îl slujesc și respectă mijloacele pe care El le folosește să poată fi sprijiniți. Dragostea Sa este tot atât de departe de oricare altă dragoste cum este cerul față de pământ. El veghează asupra copiilor Săi cu o iubire veșnică și nemăsurată.
În cele mai negre zile, când perspectivele par îngrozitoare, aveți credință în Dumnezeu! El Își împlinește voința, făcând toate lucrurile bine în favoarea poporului Său. Tăria celor care Îl iubesc și Îl slujesc va fi înnoită în fiecare zi.
El poate și dorește să reverse asupra servilor Săi tot ajutorul de care au nevoie. El le va da înțelepciunea cerută de feluritele lor nevoi. – Divina vindecare, pp. 481–482

„Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine și, după ce a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați; acesta este trupul Meu.» Apoi a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: «Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor.»”
Împărțind cu ucenicii pâinea și vinul, Hristos S-a obligat să fie Răscumpărător. El le-a încredințat noul legământ, prin care toți cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos. Prin acest legământ, primesc orice binecuvântare pe care Cerul o poate da pentru viața aceasta și pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuie să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită, adusă pentru fiecare, ca parte din marele întreg al neamului omenesc decăzut. – Hristos, Lumina lumii, pp. 653, 656–659

Joi, 3 iunie: Preotul noului legământ

Domnul Hristos a arătat în învăţăturile Sale cât de vaste sunt principiile Legii rostite pe Sinai. El a făcut o aplicaţie a acelei Legi ale cărei principii rămân pentru totdeauna marele standard al neprihănirii – standardul prin care toţi vor fi judecaţi în ziua cea mare, când se va aşeza scaunul de judecată şi vor fi deschise cărţile cerului. El a venit să împlinească toate condiţiile neprihănirii şi, în calitate de Conducător al omenirii, să-i arate omului că şi el poate să facă aceeaşi lucrare, îndeplinind fiecare detaliu al cerinţelor lui Dumnezeu. Prin harul Său, care este pus la dispoziţia fiecărui om, nimeni nu trebuie să piardă cerul. Desăvârșirea caracterului poate fi atinsă de fiecare om care se străduieşte să ajungă la ea. Aceasta constituie însăşi temelia noului legământ al Evangheliei. Legea lui Iehova este pomul, Evanghelia constituie florile parfumate şi roadele pe care le aduce. – Solii alese, cartea 1, pp. 211–212

Hristos Însuși a fost autorul sistemului de închinare evreiesc, în care, învățăturile spirituale și lucrurile cerești erau prezentate prin modele și simboluri. Mulți dau uitării adevărata semnificație a acestor jertfe, iar marele adevăr că numai prin Hristos există iertare pentru păcate a fost astfel pierdut din vedere. Nici înmulțirea arderilor-de-tot rituale și nici sângele vițeilor și al țapilor nu puteau îndepărta păcatul.
În fiecare jertfă era dată o lecție, care era întipărită prin fiecare ceremonie, era solemn predicată de preot în oficierea slujbei sfinte și imprimată astfel de Dumnezeu Însuși, și anume că nu există iertare de păcat decât prin sângele lui Hristos. Cât de puțin simțim noi, ca popor, puterea acestui măreț adevăr! Cât de rar aducem în viața noastră, prin felul în care trăim și prin fapte ale credinței, acest mare adevăr, că există iertare și pentru cel mai mic păcat, și pentru păcatul cel mai mare.
Ispășirea făcută de Hristos a pecetluit pentru totdeauna legământul veșnic al harului. El a împlinit toate condițiile pe care le pusese Dumnezeu pentru a transmite liber harul Său către familia omenească. Astfel a fost dărâmată orice barieră care împiedica revărsarea liberă a harului, a milei, a păcii și a iubirii față de cel mai vinovat membru al neamului lui Adam. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, p. 933

Când a murit pe Calvar, Isus a strigat: „S-a isprăvit!” și perdeaua templului s-a sfâșiat în două, de sus până jos. Acest lucru avea menirea să arate că slujbele sanctuarului pământesc s-au terminat pentru totdeauna și că Dumnezeu nu avea să Se mai întâlnească în templul lor pământesc cu preoții pentru a le primi jertfele. Atunci a fost vărsat sângele lui Isus care urma să fie oferit de El Însuși în Sanctuarul ceresc. – Scrieri timpurii, p. 253

Infinita suficiență a lui Hristos este demonstrată prin faptul că El a purtat păcatele lumii întregi. El a avut o dublă postură, fiind Cel care oferă, dar și oferta, fiind atât preotul cât și victima. El a fost sfânt, nevinovat, fără pată și despărțit de păcătoși. El a declarat: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). El a fost Mielul fără cusur și fără pată. – Letter 192, 8 iunie 1906

Vineri, 4 iunie

Pentru studiu suplimentar:
Astăzi cu Dumnezeu, „Sfințenia inimii”, p. 146 (17 mai).