El va face ceva de neînchipuit

Sabat după-amiază: 27 februarie

Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan alcătuit după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16). […]
Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească și închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea sceptrul înapoi, în mâinile Tatălui, și să coboare de pe tronul universului ca să le poată aduce lumină celor cuprinși de întuneric și viaţă celor ce pier. – Hristos, Lumina lumii, pp. 22–23

Pentru prima dată, copilul Isus privea templul. El i-a văzut pe preoţii îmbrăcaţi în veșminte albe îndeplinindu-și slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. A îngenuncheat în rugăciune împreună cu credincioșii, în timp ce norul de fum de tămâie se înălţa spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viaţa Sa. Noi îndemnuri se nășteau înăuntrul Său. Tăcut și adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Mântuitorului I se descoperea taina misiunii Sale. – Hristos, Lumina lumii, p. 78

Pavel a arătat cât de strâns legase Dumnezeu serviciul jertfelor cu profețiile privitoare la Cel care avea să fie adus „ca un miel pe care-l duci la măcelărie”. Mesia avea să-Și dea viața „ca jertfă pentru păcat”. Privind prin veacuri înainte, la scenele lucrării de ispășire săvârșite de Mântuitorul, profetul Isaia spunea că Mielul lui Dumnezeu „S-a dat pe Sine Însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, … a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați” (Isaia 53:7,10,12).
Mântuitorul profeției nu avea să vină ca un împărat pământesc, ci ca un om între oameni, pentru a trăi o viață de sărăcie și umilință și ca, în cele din urmă, să fie disprețuit, lepădat și omorât. Mântuitorul a profetizat în Scripturile Vechiului Testament că avea să Se dea pe Sine ca o jertfă în favoarea omenirii căzute, împlinind în felul acesta toate cerințele Legii care fusese călcată. În El, tipurile sistemului jertfelor aveau să se întâlnească direct cu antitipul, și moartea Sa pe cruce să dea însemnătate întregului sistem religios iudaic. – Faptele apostolilor, pp. 227–228

Duminică, 28 februarie: Cine este Robul suferind

„Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28). El a trăit, a gândit și S-a rugat, dar nu pentru Sine, ci pentru alții. În fiecare dimineață, Domnul Se întorcea de la orele petrecute în comuniune cu Dumnezeu pentru a le aduce oamenilor lumina cerească. Zi de zi, El primea un nou botez cu Duhul Sfânt. În primele ceasuri ale fiecărei noi zile, Dumnezeu Îl trezea din somn, iar sufletul și buzele Sale erau binecuvântate cu harul pe care urma să-L ofere altora. Cuvintele pe care le rostea Îi erau date chiar atunci din curțile cerului, pentru ca, la timpul potrivit, să le poată spune celor trudiți și împovărați. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat”, spunea El, „o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește urechea să ascult cum ascultă niște ucenici” (Isaia 50:4). – Parabolele Domnului Hristos, p. 139

Mântuitorul Își părăsise căminul ceresc tocmai pentru a le aduce vrăjmașilor Săi pâinea vieții. Deși, din leagăn și până la mormânt, a fost mult persecutat și calomniat, El a răspuns la toate acestea doar printr-o continuă manifestare a acelei iubiri care iartă. Prin intermediul profetului Isaia, Domnul spusese: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări.” (Isaia 50:6) […]
[…] Toate loviturile îndreptate împotriva [celui credincios] cad mai întâi asupra Mântuitorului, deoarece prezența Lui apărătoare îl înconjoară. Orice i se întâmplă vine din partea Domnului Hristos. El nu este nevoit să se împotrivească niciunui rău, pentru că Isus este apărătorul lui. Nimic nu-l poate atinge, decât dacă este permis de Domnul, și „toate lucrurile” care sunt îngăduite de El „lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 71
„Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!” (Marcu 15:31). Păcătoșii au o speranță de iertare sau de favoare înaintea lui Dumnezeu numai datorită faptului că Domnul Hristos nu a vrut să Se salveze pe Sine. Dacă Hristos ar fi făcut vreo greșeală ori S-ar fi descurajat în lucrarea pe care Și-a asumat-o de a-i salva pe păcătoși, ar fi fost spulberată și ultima speranță pentru oricare dintre fiii sau fiicele lui Adam. Întreaga viață a Domnului Hristos a fost o viață de renunțare la sine și un sacrificiu de sine. […]
O, ce foame și ce dorință sufletească puternică avea Hristos de a salva ce era pierdut! Trupul răstignit pe cruce nu I-a diminuat divinitatea și nici puterea Sa de Dumnezeu de a-i salva, prin jertfa Sa ca om, pe toți aceia care aveau să primească neprihănirea Sa. Murind pe cruce, El a transferat vina celui păcătos asupra divinului Înlocuitor, prin credința în El ca Mântuitor personal. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 236 (15 august)

Luni, 1 martie: Poemul Robului suferind

Domnul Hristos nu a fost insensibil față de rușine și ocară. El le-a simțit în toată amărăciunea lor. Și suferința Lui a fost cu atât mai profundă și mai ascuțită decât am fi putut noi să percepem, cu cât natura Sa era mai înălțată, mai pură și mai sfântă decât cea a oamenilor pentru care suferea. El era Maiestatea cerului, egal cu Tatăl, Comandantul oștirilor îngerești, totuși, pentru om, el a suferit o moarte care a fost, mai mult decât a oricărui altuia, acoperită de rușine și ocară. Oh, ce bine ar fi dacă inima trufașă a oamenilor ar putea să priceapă aceste lucruri! Oh, dacă ei ar putea să pătrundă înțelesul răscumpărării și să caute să învețe de la Domnul Isus blândețea și smerenia inimii! – That I Might Know Him, p. 339

Cine poate înţelege dragostea manifestată aici? Oastea îngerească privea uimită şi întristată cum Acela care fusese Maiestatea cerului şi care purtase coroana de slavă purta acum coroana de spini – o victimă însângerată a furiei gloatei dezlănţuite, aprinse până la nebunie de mânia lui Satana. Priviţi la răbdătorul Suferind! Poartă pe cap coroana de spini. Sângele, viaţa Sa, se scurge din fiecare venă sfâşiată. Şi toate acestea din cauza păcatului! Nimic altceva nu L-ar fi putut determina pe Hristos să-Şi părăsească onoarea şi maiestatea pe care le avea în cer şi să vină într-o lume păcătoasă, ca să fie desconsiderat, dispreţuit şi respins de aceia pe care a venit să-i salveze şi, în cele din urmă, să sufere pe cruce – nimic altceva decât dragostea veşnică, mântuitoare, care va rămâne pentru totdeauna o taină. […]
În timp ce cuiele Îi străpungeau mâinile şi picăturile de sudoare ale agoniei erau împinse forţat prin pori, de pe buzele palide şi tremurânde ale inocentului Suferind a fost rostită o rugăciune a iubirii iertătoare, în favoarea ucigaşilor Săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Întregul cer privea cu profund interes această scenă. Slăvitul Mântuitor al unei lumi pierdute suferea în locul omului pedeapsa pentru călcarea Legii Tatălui Său. El era gata să-Şi răscumpere poporul cu propriul sânge. Plătea cerinţele drepte ale Legii sfinte a lui Dumnezeu. Acesta era mijlocul prin care urma să se pună capăt păcatului, iar Satana şi oştirea lui aveau să fie înfrânţi. – Mărturii, vol. 2, pp. 207–209

Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Ea este lanţul de aur care leagă sufletul nostru de Hristos şi, prin Hristos, de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie subiectul nostru de studiu. Domnul Hristos a fost un om adevărat. El Şi-a dovedit umilinţa prin faptul că S-a făcut om. Totuşi El a fost Dumnezeu în trup. Când abordăm subiectul acesta, am face bine să luăm aminte la cuvintele adresate de Domnul Hristos lui Moise, la rugul aprins: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt” (Exodul 3:5). Ar trebui să ne apropiem de studiul acesta cu umilinţa unuia care învață şi cu o inimă smerită. Cercetarea întrupării lui Hristos este un câmp roditor, ce va aduce roade pentru cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns. – Solii alese, cartea 1, p. 244

Marți, 2 martie: „Cine a crezut?”

Prin suferinţă, virtuţile noastre şi credinţa noastră sunt puse la încercare. În ziua necazului, vom simţi cât de preţios este Isus. Vi se va da ocazia de a spune: „Chiar dacă mă va ucide, totuşi mă voi încrede în El” (Iov 13:15, KJV). O, este un lucru atât de preţios să ştim că ni se acordă ocazii de a ne mărturisi credinţa în faţa pericolului şi în întristare, boală, durere şi moarte!
Totul depinde de felul în care acceptăm condiţiile Domnului. Aşa cum este spiritul vostru, tot aşa va fi şi efectul moral asupra caracterului şi vieţii voastre viitoare. Fiecare suflet are biruinţe de câștigat, dar trebuie să îşi dea seama că nu poate să aibă exact lucrurile pe care le vrea. Cu mare atenţie, noi trebuie să punem în practică fiecare lecţie pe care Domnul Hristos a dat-o de-a lungul vieţii Sale. El nu nimiceşte, ci face să fie mai bun tot ce atinge. – Solii alese, cartea 1, pp. 117–118

Nu vorbi despre lipsa ta de credință, despre întristările și suferințele tale. Ispititorul este nespus de bucuros să audă astfel de cuvinte. Când vorbești despre subiecte sumbre, îi dai lui slavă. Nu trebuie să ne preocupe puterea cea mare a lui Satana de a ne birui. Adesea ne predăm în mâinile lui, vorbind despre puterea sa. Să vorbim mai bine despre marea putere a lui Dumnezeu de a uni toate interesele noastre cu ale Sale! Vorbește despre puterea inegalabilă a lui Hristos, vorbește despre slava Sa! Tot cerul este interesat de mântuirea noastră. Îngerii lui Dumnezeu, mii și mii și de zeci de mii de ori zeci de mii, sunt însărcinați să le slujească celor care vor fi moștenitori ai mântuirii. Ei ne păzesc de rău și resping puterile întunericului care urmăresc nimicirea noastră. Nu avem oare motive să fim mulțumitori în fiecare moment, chiar când pe cărarea noastră se prefigurează obstacole? – Divina vindecare, pp. 253–254

Domnul nostru spune: […] Adu-ţi aminte că Eu am murit pentru tine. Când ești urmărit, persecutat și întristat pentru Numele Meu și pentru Evanghelie, adu-ţi aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viaţa. Când îndatoririle îţi par prea aspre și dureroase și poverile prea greu de purtat, adu-ţi aminte că pentru tine am purtat crucea, dispreţuind rușinea. Când inima ta se strânge de teama celor ce-i stau în faţă, amintește-ţi că Răscumpărătorul tău trăiește, ca să mijlocească pentru tine. […]
Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră. […] Nu poate fi nicio unire între sufletele noastre și Dumnezeu decât prin Hristos. Iubirea și unirea dintre fraţi trebuie să fie cimentate și făcute veșnice prin iubirea lui Isus. Și, pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră, nu era de ajuns nimic altceva decât moartea lui Hristos. Numai prin faptul că El a murit putem noi să așteptăm cu bucurie revenirea Sa. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem credinţa. – Hristos, Lumina lumii, pp. 659–660

Miercuri, 3 martie: Cei la care nu se putea ajunge

Cu puţin timp înainte, Domnul Isus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna împotrivirii, care își concentrase furia asupra Lui. Voinţe încăpăţânate și inimi pline de răutate și viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în maiestatea Sa divină, ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum însă, El era ca o trestie bătută și îndoită de mânia furtunii. El ajunsese acum la încheierea lucrării Sale de biruitor, care a câștigat la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul care fusese deja glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente neșovăielnice, El Își revărsase cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor Săi cuvinte de încurajare, pline de iubire. Acum sosise ceasul puterii întunericului. Acum, vocea Sa era auzită în atmosfera liniștită a nopţii, dar nu în tonurile înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omenești. […] „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42). – Hristos, Lumina lumii, pp. 689–690

Inima iubirii divine tânjeşte după copiii Săi de pe pământ cu o putere mai tare decât moartea. Dându-L pe Fiul Său pentru noi, El ne-a dăruit totul în acest unic dar. Viaţa, moartea şi lucrarea de mijlocire a Mântuitorului, lucrarea îngerilor în favoarea noastră şi suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi, mai presus de toate, Tatăl lucrând totul prin toţi, interesul necontenit al fiinţelor cereşti: toate acestea sunt puse în slujba mântuirii oamenilor.
Să contemplăm deci sacrificiul uimitor adus pentru noi. Să căutăm să înţelegem şi să apreciem implicarea şi energia pe care Cerul le investește pentru câştigarea celor pierduţi şi aducerea lor înapoi în casa Tatălui. Motive mai bune şi mijloace mai puternice decât cele folosite nu s-ar fi putut angaja niciodată în vreo acţiune; răsplata cea peste măsură de mare pentru împlinirea corectă a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, înălţarea şi dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre de-a lungul tuturor veacurilor – nu sunt toate acestea puternice stimulente şi încurajări care să ne determine să-I aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire pornită dintr-o inimă plină de iubire? – Calea către Hristos, p. 21

Din cauza vinovăției noastre, Hristos ar fi putut să rămână departe de noi. Dar, în loc să se îndepărteze de noi, El a venit și a locuit printre noi, plin de toată plinătatea Dumnezeirii, pentru a fi una cu noi, pentru ca, prin harul Său, să putem ajunge la desăvârșire. El a plătit prețul răscumpărării omului printr-o moarte rușinoasă și chinuitoare. El a coborât din cea mai înaltă poziție, îmbrăcându-Și divinitatea în omenesc, ajungând pas cu pas, până la cele mai joase adâncimi ale umilinței. Profunzimea dragostei Sale nu poate fi măsurată. Domnul Hristos ne-a arătat cât de mult a putut să ne iubească Dumnezeu și cât a putut să sufere Răscumpărătorul nostru pentru a ne asigura refacerea completă. El dorește ca aceia care sunt copiii Săi să descopere caracterul Său, influența lor să se asemene cu influența exercitată de El, pentru ca gândurile multora să fie aduse în armonie cu felul Său de a gândi. – The Upward Look, p. 191

Joi, 4 martie: O jertfă pentru vină

Domnul Hristos, Mântuitorul nostru, Acela în care locuiește desăvârșirea absolută, S-a făcut păcat pentru omenirea căzută. El nu a cunoscut păcatul din experiență, pentru că El nu a făcut niciun păcat, însă a purtat teribila greutate a vinovăției întregii lumi. El a devenit jertfa pentru ispășirea noastră, pentru ca noi, toți cei care Îl primim pe El, să putem deveni copii ai lui Dumnezeu. Crucea a fost înălțată pentru salvarea omului. Hristos înălțat pe cruce a fost mijlocul planificat de cer pentru a trezi în sufletul care se pocăiește simțământul păcătoșeniei păcatului. Prin cruce, Domnul Hristos a căutat să-i atragă la Sine pe toți oamenii. El a murit oferindu-le astfel singura speranță de mântuire acelora care, din cauza păcatului, erau căzuți în mizeria amărăciunii. Prin lucrarea Duhului Sfânt, o nouă putere de viață trebuia să îi fie adusă omului care, conlucrând cu Divinitatea, urma să devină una cu Dumnezeu.
Ca să sfărâme barierele pe care Satana le-a ridicat între Dumnezeu și om, Domnul Hristos a adus o jertfă deplină, dovedind o renunțare la sine fără asemănare. El i-a descoperit lumii uimitoarea priveliște a lui Dumnezeu trăind în trup omenesc și jertfindu-Se pentru a-l salva pe omul căzut. Ce iubire uimitoare! – The Upward Look, p. 191

În tot acest conflict cu puterile răului, înaintea Domnului Hristos stătea continuu umbra întunecată în care trebuia să intre. Înaintea lui era calea pe care trebuia să plătească răscumpărarea acelor suflete. […] Când l-a înviat pe Lazăr, El știa că, pentru această viață, trebuia să plătească răscumpărarea pe crucea Calvarului. Mântuirea fiecăruia avea să Îi producă cea mai adâncă umilire. El trebuia să guste moartea pentru fiecare om. […] Despre mulțimile suferinde care veneau la Hristos ni se spune: „El a tămăduit pe toți bolnavii” (Matei 12:15). În felul acesta Și-a arătat iubirea față de copiii oamenilor. Minunile de vindecare erau parte a misiunii Sale. […] El știa cum să spună cuvintele: „Fii vindecat” și, când vindeca un bolnav, îi spunea: „Du-te și să nu mai păcătuiești.” – That I Might Know Him, p. 48

Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor și Garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost pus în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaș al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului și manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare care nu va putea niciodată să fie înţeleasă de om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită.
Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţișa ieșirea din mormânt ca biruitor și nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veșnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, și care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar – aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 753