Rob și Mântuitor

Sabat după-amiază, 20 februarie

Ioan [Botezătorul] și-a amintit profeția cu privire la Mesia: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război, izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului și […] să mângâi pe toți cei întristați” (Isaia 61:1,2). Isus din Nazaret era Cel Făgăduit. Dovada divinității Lui s-a văzut în lucrarea Sa de slujire pentru nevoile omenirii suferinde. Slava Lui s-a arătat prin bunăvoința față de starea noastră decăzută.
Lucrările lui Hristos n-au arătat doar că El este Mesia, ci au făcut dovada modului în care avea să fie stabilită Împărăția Sa. Lui Ioan i-a fost descoperit același adevăr pe care îl înțelesese Ilie în deșert, când „înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi, după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi, după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi, după foc, a venit un susur blând și subțire” (1 Împărați 19:11,12). În același fel avea să-Şi facă Isus lucrarea – nu prin răsturnarea scaunelor împărătești și a împăraților, nu cu alai și printr-o etalare exterioară demonstrativă, ci vorbindu-le oamenilor printr-o viață caracterizată de altruism și sacrificiu de sine. – Divina vindecare, pp. 35–36

În viața Sa nu trebuia să fie amestecată nicio pretenție egoistă. Omagiul pe care lumea îl dă poziției, bogăției și talentului trebuia să-I fie străin Fiului lui Dumnezeu. Niciunul dintre mijloacele pe care oamenii le folosesc pentru a câștiga atașamentul sau a impune omagiul nu urma să fie folosit de Mesia. Renunțarea Lui totală la Sine era prefigurată prin cuvintele: „El nu va striga, nu-Și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr” (Isaia 42:2,3).
Mântuitorul avea să Se comporte între oameni într-un mod cu totul diferit de învățătorii din zilele Sale. În viața Lui nu aveau să se vadă vreodată disputa zgomotoasă, închinarea ostentativă sau fapte care să câștige lauda. Mesia trebuia să fie ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu urma să fie descoperit în caracterul Fiului Său. Fără o cunoaștere a lui Dumnezeu, omenirea ar fi pierdută pe veci. Fără ajutor divin, bărbații și femeile ar aluneca din ce în ce mai jos. Viața și puterea trebuie să fie date de Acela care a creat lumea. Cele necesare omului nu ar putea fi împlinite pe nicio altă cale. – Profeți și regi, pp. 692–693

Domnul Hristos a văzut ce făceau preoții și mai-marii poporului. Tocmai acelora care aveau cel mai mult nevoie de ajutor, care erau apăsați, care sufereau li se adresau cuvinte de dezaprobare și reproș, iar El evita orice cuvânt care ar fi putut zdrobi o trestie fragilă. El dorea să întețească flacăra abia pâlpâind a credinței și a speranței, nu să o stingă de tot. El avea să-Și pască turma ca un păstor, să strângă mieii în brațe și să-i poarte la pieptul Său. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 4, p. 1146

Duminică, 21 februarie: Robul ca personaj colectiv

Prorocului i [Isaia] s-a dat o descoperire a planului binefăcător al lui Dumnezeu în împrăștierea lui Iuda cel nepocăit printre popoarele pământului. „Poporul Meu va cunoaște Numele Meu”, zice Domnul, „de aceea va ști, în ziua aceea, că Eu vorbesc și zic: «Iată-Mă!»” (Isaia 52:6). Și nu numai israeliţii urmau să învețe lecția ascultării și a încrederii; în locurile exilului lor, aveau să le dea și altora o cunoaștere despre Dumnezeul cel viu. Mulți dintre fiii străinilor urmau să învețe să-L iubească în calitatea Sa de Creator și Răscumpărător al lor, aveau să înceapă să păzească Sabatul Său cel sfânt, ca amintire a puterii Sale creatoare și, când El avea să-Și „descopere brațul Lui cel sfânt înaintea tuturor neamurilor”, pentru a-Și elibera poporul din robie, „toate marginile pământului” aveau să vadă mântuirea lui Dumnezeu (Isaia 52:10). Mulți dintre acești convertiți de la păgânism urmau să dorească să se unească cu israeliții și să-i însoțească în călătoria de întoarcere în Iudeea. Niciunul dintre aceștia nu avea să spună: „Domnul mă va despărți de poporul Său” (Isaia 56:3), căci Cuvântul Domnului, prin prorocul Său, pentru aceia care urmau să se predea Lui și să păzească Legea Sa era că, de atunci încolo, aveau să fie socotiți printre cei din Israelul spiritual – biserica Sa de pe pământ. – Profeți și regi, pp. 371–372

Hristos a luat toate măsurile pentru ca biserica Sa să fie un corp schimbat, iluminat de Lumina lumii, având slava lui Emanuel. Scopul Lui este ca orice creștin să fie înconjurat de o atmosferă spirituală de lumină și de pace. El dorește să manifestăm în viața noastră bucuria Sa. […]
Atunci [la revenirea Sa], răscumpărații dintre oameni vor primi moștenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel își va găsi împlinirea întocmai. Omul nu are putere să anuleze planurile lui Dumnezeu. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte până la împlinire. Așa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărțite, la fel este și cu Israelul spiritual de astăzi. – Profeți și regi, p. 720

Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi lecţiile prețioase ale încrederii în Dumnezeu. Învăţăturile acestea erau rânduite să-i încurajeze pe copiii lui Dumnezeu din toate veacurile şi au ajuns până la noi, astăzi, pline de învăţătură şi mângâiere. […]
Ne putem aştepta la noi greutăţi în lupta viitoare a credinţei şi a vieţii, dar putem privi la cele din trecut, ca şi la cele ce vor veni, şi să spunem: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu.” „Şi puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronomul 33:25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne-a fost dată ca să le suportăm. […]
În curând, porţile cerului vor fi deschise pentru a-i primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui măririi va răsuna în urechile lor, asemenea unei melodii armonioase, binecuvântarea: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). – Calea către Hristos, pp. 123, 125, 126

Luni, 22 februarie: „Iată Robul Meu”

Când vrem să studiem o problemă profundă, să ne concentrăm mintea asupra celui mai minunat lucru care s-a petrecut vreodată în cer sau pe pământ – întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară pentru omul păcătos, să aibă parte de o moarte de ocară și batjocură. Acela care era Comandant în curțile cerești a lăsat la o parte haina regală și coroana împărătească, Și-a îmbrăcat divinitatea în corp omenesc și a venit în lumea aceasta să stea în fruntea rasei omenești decăzute ca un om-model. El S-a smerit, acceptând să sufere împreună cu oamenii, să poarte toate durerile lor. […]
Fiul lui Dumnezeu a venit de bunăvoie să aducă la îndeplinire lucrarea de ispășire. Asupra Lui n-a fost pus un jug obligatoriu, pentru că El era independent și deasupra oricărei legi.

Îngerii, ca mesageri inteligenți ai lui Dumnezeu, erau sub jugul obligației; niciun sacrificiu personal al lor nu putea să ispășească vinovăția omului căzut. Numai Hristos era liber față de cerințele Legii pentru a lua asupra Sa răscumpărarea neamului omenesc căzut. El avea să-Și dea viața și s-o ia din nou. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, p. 904

După cum marele-preot dezbrăca haina pontificală și slujea în veșmântul alb de in al preotului de rând, tot astfel Hristos Și-a dezbrăcat hainele Sale împărătești, S-a îmbrăcat cu haina naturii omenești și a adus jertfă, El Însuși fiind și preot și victimă. Așa cum marele-preot, după ce-și îndeplinea slujba în Sfânta Sfintelor, ieșea înaintea întregii adunări care îl aștepta afară, îmbrăcat în hainele sale pontificale, tot la fel Hristos va veni a doua oară îmbrăcat în cele mai albe haine, de o strălucire cum «nici un înălbitor de pe pământ n-o poate da» (Marcu 9:3). El va veni în slava Sa și în slava Tatălui Său, iar în drumul Său va fi însoțit de toată oastea îngerilor. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 1, pp. 1111–1112

Domnul Hristos a venit în lume pentru a-l nimici pe Satana şi pentru a-i răscumpăra pe cei ţinuţi în robie de puterea lui. Prin viaţa Sa biruitoare, El a dorit să lase un exemplu pe care omul să-l urmeze şi să biruiască ispitele lui Satana. Îndată ce a intrat în pustia ispitirii, înfăţişarea Lui s-a schimbat. […] Greutatea păcatelor lumii apăsa asupra sufletului Său, iar chipul Său exprima o tristeţe de nespus, o groază adâncă, aşa cum omul nu a simţit niciodată. El a simţit potopul copleşitor al nenorocirilor care au inundat lumea. El a înţeles puterea unui apetit pervertit şi a pasiunilor nesfinte care stăpâneau lumea şi care aduseseră asupra omului o suferinţă de nedescris. […]
Pentru că omul nu putea să se împotrivească singur puterii ispitelor lui Satana, Domnul Isus S-a oferit de bunăvoie să preia lucrarea aceasta, să poarte povara omului şi să biruie puterea poftei în locul omului. – Solii alese, cartea 1, pp. 271–272

Marți, 23 februarie: Un „mesia” persan

Marile semne de hotar ale adevărului, care ne arată direcţia înaintării noastre în istoria profetică, trebuie să fie păzite cu atenţie, ca nu cumva să fie doborâte şi înlocuite cu teorii care ar aduce mai degrabă confuzie decât o lumină adevărată. […]

În studierea Bibliei, unii au crezut că au descoperit o mare lumină şi teorii noi, dar acestea nu au fost corecte. Scriptura este întru totul adevărată, dar, prin aplicarea ei greşită, oamenii ajung la concluzii false. Suntem angajaţi într-o luptă puternică, iar aceasta va fi tot mai strânsă şi mai hotărâtă, pe măsură ce ne apropiem de conflictul final. Avem un vrăjmaş care nu doarme şi care lucrează continuu asupra minţii oamenilor care nu au avut o experienţă personală în cunoaşterea învăţăturilor poporului lui Dumnezeu din ultimii cincizeci de ani.
Cei care caută să înţeleagă solia aceasta nu vor fi conduşi de Domnul să interpreteze Cuvântul într-un mod care va submina temelia şi va înlătura stâlpii credinţei care i-au făcut pe adventiştii de ziua a şaptea să fie ce sunt astăzi. Adevărurile care au fost descoperite, în ordinea lor, pe măsură ce am înaintat de-a lungul liniei profeţiei aflate în Cuvântul lui Dumnezeu, constituie adevărul cel sfânt şi veşnic astăzi. – Solii alese, cartea 2, pp. 101–102

Domnul are toate resursele. Mâna Lui conduce totul. Când a venit vremea ca templul să fie reclădit, El a lucrat la inima lui Cirus, ca trimis al Său, ca să înțeleagă profețiile cu privire la Sine și să-i asigure poporului iudeu libertatea. Mai mult, Cirus le-a oferit iudeilor facilitățile necesare pentru a reconstrui Templul Domnului. Această lucrare a început sub Cirus, iar succesorul său a dus mai departe lucrarea începută. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 4, p. 1175

Prin intrarea neașteptată a armatei cuceritorului persan în inima capitalei babiloniene, prin albia fluviului ale cărui ape fuseseră abătute și prin porțile interioare, care, din neglijență, fuseseră lăsate deschise și nepăzite, iudeii aveau o dovadă cu privire la împlinirea literală a profeției lui Isaia – înfrângerea neașteptată a asupritorilor lor. Lucrul acesta trebuia să fie pentru ei un semn neîndoielnic că Dumnezeu conducea mersul națiunilor în favoarea lor; că următoarele cuvinte erau strâns legate de prorocia care arăta cum avea să cadă Babilonul şi să fie cucerit:
„Eu zic despre Cirus: «El este păstorul Meu și el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: ’Să fie zidit iarăși!’ și despre Templu: ’Să i se pună temeliile!’»” „Eu am ridicat pe Cirus în dreptatea Mea și voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor Mei de război, fără preț de răscumpărare și fără daruri, zice Domnul oștirilor” (Isaia 44:28; 45:13). – Profeți și regi, p. 552

Miercuri, 24 februarie: Speranță anticipată

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui, numai prin Domnul Isus Hristos. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulţimea, străpunsă în inimă de vinovăţia păcatului, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Faptele 2:37,38). Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă … şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele 3:19).
Pocăinţa înseamnă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi ferirea de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să îi simţim păcătoşenia, până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră. Până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră. – Calea către Hristos, p. 23

Acela care se pocăiește cu adevărat nu alungă din minte păcatele trecutului. Odată ce a primit pacea sufletului, el nu ajunge nepăsător față de greșelile făcute. El se gândește la aceia care sunt duși în păcat prin purtarea sa și încearcă, pe toate căile, să-i readucă pe calea cea dreaptă. Cu cât este mai mare lumina de care are parte, cu atât mai puternică îi este și dorința de a-i aduce pe alții pe calea cea bună. El nu privește cu ușurătate la comportamentul său stricat, socotindu-și greșeala ca un lucru lipsit de importanță, ci trage un semnal de alarmă pentru ca și alții să fie avertizați. […]
Din astfel de exemple ar trebui să învățăm că, atât pentru tânăr, cât și pentru bătrân, siguranța se găsește în veghere și în rugăciune. Siguranța nu constă în poziția înaltă și în privilegiile mari. Se poate ca un om să se bucure de o adevărată experiență creștină mulți ani, dar el este încă expus atacurilor lui Satana. În lupta cu păcatul dinăuntru şi cu ispitele din afară, chiar și înțeleptul și puternicul Solomon a fost înfrânt. Căderea lui ne învață că oricât de multe calități intelectuale ar avea un om și oricât de credincios i-ar fi slujit lui Dumnezeu în trecut, el nu poate să se încreadă în propria înțelepciune și integritate şi să fie în siguranţă. – Profeți și regi, pp. 78, 82

Mărturisesc înaintea fraților și surorilor mele că biserica lui Hristos, așa slabă și cu defecte cum pare a fi, este singurul obiect de pe pământ asupra căruia se îndreaptă atenția și grija Sa supremă. Deși invitația de a veni la El și de a fi mântuiți se adresează întregii lumi, Dumnezeu Își însărcinează îngerii pentru a asigura ajutor divin fiecărui suflet care vine la El, pocăit și plin de regrete. Dumnezeu se află personal chiar în mijlocul bisericii Sale, prin Duhul Sfânt. […]
[…] Acestea să fie cuvintele noastre, rostite din inimi care răspund la marea bunătate și la iubirea lui Dumnezeu față de noi, ca popor, și față de fiecare personal. „Pune-ți nădejdea în Domnul, Israele, de acum și până în veac.” […] Gândiți-vă, frații și surorile mele, că Domnul a ales un popor, biserica Lui, să fie o fortăreață a Lui într-o lume ruinată de păcat, o lume răzvrătită, iar voința Sa este ca, în biserica Sa, să nu fie recunoscută nicio autoritate și să nu fie respectată nicio lege, în afară de autoritatea și de Legea Sa. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 15–16

Joi, 25 februarie: Un Rob suferind și milos

În secolele de mai târziu ale istoriei lui Israel, înaintea primei veniri, se înțelegea în general că în profeție se făcea referire la venirea lui Mesia: „Este prea puțin lucru să fii Robul Meu ca să ridici semințiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6). […]
Hristos fusese Acela căruia I se dăduse făgăduința profetică: „Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor… Așa vorbește mai departe Domnul: «…Te voi păzi și Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui prinșilor de război: ’Ieșiți!’ și celor ce sunt în întuneric: ’Arătați-vă!’ … Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete, nu-i va bate arșița, nici soarele, căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape»” (Isaia 49:7-10). – Profeți și regi, pp. 688–689

Ca Mântuitor al lumii, Hristos avea de făcut față continuu unei înfrângeri aparente. El, vestitorul milei în lumea noastră, părea să realizeze puțin din lucrarea pe care dorea să o facă pentru înălțare și mântuire. Influențe satanice Îi stăteau continuu în cale, împotrivindu-I-se. Dar El nu Se descuraja.
Isus Se sprijinea pe [făgăduințele din] Cuvântul lui Dumnezeu și nu i-a dat lui Satana niciun câștig de cauză. Atunci când urmau să fie luate ultimele măsuri pentru umilirea lui Hristos și când sufletul Său a fost cuprins de cea mai adâncă durere, El le-a spus ucenicilor: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 14:30; 16:11; 12:31). – Hristos, Lumina lumii, pp. 678–679

În orice încercare, noi avem o mângâiere puternică. Nu simte Mântuitorul nostru durere pentru neputințele noastre? Nu a fost El ispitit în toate lucrurile ca și noi? Și nu ne-a invitat să aducem înaintea Lui orice încercare și încurcătură? Să nu ne întristăm pentru poverile de mâine. Să ne ducem povara de azi cu bucurie și curaj. Astăzi trebuie fim plini de încredere și să avem credință. Noi trăim doar această zi acum. Acela care ne dă putere pentru astăzi ne va da și mâine.
Nimic nu rănește sufletul atât de rău ca sulița ascuțită a necredinței. Când vine încercarea, și va veni, să nu ne îngrijorăm și să nu ne plângem. „Ei s-au bucurat că valurile s-au liniștit și Domnul i-a dus la limanul dorit” (Psalmii 107:30). Amintiți-vă că sunteți purtați pe brațele Celui veșnic. „Taci înaintea Domnului și nădăjduiește în El” (Psalmii 37:7; în engl.: „Odihnește-te în Domnul și așteaptă-L cu răbdare”). El te conduce spre portul unei experiențe pline de har. – In Heavenly Places, p. 269

Vineri, 26 februarie

Pentru studiu suplimentar:
Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, cap. „Cuvinte prețioase de avertizare și făgăduință” (pp. 126–127).