Domn al păcii

Sabat după-amiază, 23 ianuarie

Hristos este „Domn al păcii” (Isaia 9:6; în engl.: „Prințul păcii”), iar misiunea Sa este de a restabili pacea pe pământ și în ceruri, pacea pe care păcatul a nimicit-o. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Oricine consimte să renunțe la păcat și își deschide inima în fața iubirii lui Hristos, se face părtaș al acestei păci cerești.
Nici nu există o altă pace în afară de aceasta. Harul lui Hristos primit în inimă supune vrăjmășia, potolește lupta și umple sufletul cu iubire. Acela care este în pace cu Dumnezeu și cu semenii Săi nu poate să fie nenorocit. Invidia nu se va afla în inima sa, bănuielile rele nu-și vor găsi loc acolo, ura nu poate să existe. Inima care este în armonie cu Dumnezeu este părtașă la pacea cerească și va răspândi influența ei binecuvântată în jur. Spiritul păcii se va odihni ca roua pe inimile obosite și tulburate de luptă lumească.
Urmașii lui Hristos sunt trimiși în lume cu solia păcii. Acela care, prin influența liniștită și neștiută a unei vieți sfinte, va descoperi iubirea lui Hristos, acela care, prin cuvânt și faptă, îl va conduce pe altul să renunțe la păcat și să-și predea inima lui Dumnezeu este un făcător de pace, un împăciuitor. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 27–28

Mi-au fost date următoarele cuvinte, pe care să le adresez poporului lui Dumnezeu: „Înălţaţi-L, înălţaţi-L pe Omul de pe Calvar!” Oamenii să se dea înapoi, pentru ca toţi să-L poată privi pe Acela în care sunt concentrate toate speranţele vieţii veşnice. Profetul Isaia spune: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” Biserica şi lumea să privească la Răscumpărătorul lor. Orice glas să proclame împreună cu Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” – Mărturii, vol. 5, p. 729

Cu puțin înainte de răstignire, Hristos le-a lăsat ucenicilor un testament de pace. […] Pacea aceasta nu este pacea care vine prin conformarea cu lumea. Este mai mult o pace lăuntrică decât exterioară. Afară aveau să fie războaie și lupte, datorită împotrivirii unor dușmani declarați și răceală și suspiciuni din partea unora care se numeau prieteni. Pacea lui Hristos nu avea să înlăture despărțirea, dar avea să rămână în ei chiar în lupte și despărțiri. […]
Pacea pe care Hristos le-a dat-o ucenicilor este pacea pentru care ne rugăm și noi, este pacea născută din adevăr, o pace care nu poate fi distrusă din cauza dezbinării. Afară pot fi războaie și bătălii, gelozii, invidii, ură, luptă, dar lumea nu poate nici să ne dea, nici să ne ia pacea lui Hristos. – Our High Calling, p. 328

Duminică, 24 ianuarie: Lumină peste Galileea

Prorocului i s-a îngăduit să privească de-a lungul veacurilor până la vremea venirii lui Mesia cel făgăduit. La început, a văzut numai „necaz, negură și nevoie neagră” (Isaia 8:22). Mulți dintre cei care tânjeau după lumina adevărului erau duși în rătăcire de învățătorii falși, în labirinturile rătăcitoare ale filosofiei și ale spiritismului; alții își puneau încrederea într-o formă de evlavie, dar nu aduceau sfințirea adevărată în practica vieții. Situația părea fără speranţă. Dar, în scurtă vreme, tabloul s-a schimbat și înaintea ochilor prorocului s-a desfășurat o viziune minunată. A văzut Soarele Neprihănirii ridicându-Se cu vindecarea sub aripile Sale și, pierdut în admirație, a exclamat: „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină” (Isaia 9:2).
Această glorioasă Lumină a lumii avea să aducă mântuire oricărei națiuni, oricărei seminții și oricărui popor. Despr lucrarea care stătea înaintea Lui, prorocul L-a auzit pe Tatăl cel veșnic, care a declarat: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6). – Profeți și regi, p. 373

Pe orice cale posibilă, vrăjmașul adevărului și al dreptății s-a străduit să-i determine pe urmașii lui Avraam să uite de chemarea lor înaltă și să se abată către o închinare la dumnezei falși. Și, deseori, străduințele lui au avut reușită. Timp de secole înainte de prima venire a lui Hristos, întunericul a acoperit pământul și negură mare, popoarele. Satana arunca umbra lui infernală de-a lungul căii oamenilor ca să-i împiedice să câștige o cunoaștere de Dumnezeu și despre lumea viitoare. Mulțimile se aflau în umbra morții. Singura lor speranţă era ca această întunecime să fie ridicată pentru ca Dumnezeu să Se poată descoperi.
Cu viziune profetică, David, unsul lui Dumnezeu, prevăzuse că venirea lui Hristos avea să fie „ca lumina dimineții, când răsare soarele în dimineața fără nori” (2 Samuel 23:4). Iar Osea declara că „El Se ivește ca zorile dimineții” (Osea 6:3). În liniște și pe neobservate, lumina zilei cuprinde pământul, împrăștiind umbra și întunericul și trezind pământul la viață. […]
Mulțimile care „locuiau în țara umbrei morții” aveau să vadă „o mare lumină” (Isaia 9:2). – Profeți și regi, pp. 687–688

Domnul Hristos a venit să-i vindece pe cei bolnavi, să proclame eliberarea celor ținuți captivi de Satana. El era în Sine Însuși sănătate și putere. El le-a dat viață din viața Sa celor bolnavi, celor necăjiți, celor stăpâniți de demoni. El nu l-a alungat pe niciun om care a venit să primească puterea Sa vindecătoare. El știa că aceia care Îi cereau ajutor își aduseseră singuri boala asupra lor, totuși El nu a refuzat să îi vindece. Și, când puterea lui Hristos intra în acești sărmani oameni, ei erau convinși de păcat și mulți au fost vindecați și de boala spirituală, nu numai de bolile fizice. Evanghelia are încă aceeași putere și atunci de ce nu suntem martori și astăzi la astfel de lucrări? – Lift Him Up, p. 258

Luni, 25 ianuarie: Un Copil pentru noi

Maria nu înţelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El că avea să fie lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Israel. Tot așa și îngerii vestiseră nașterea Mântuitorului ca pe un prilej de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să corecteze concepţia îngustă a iudeilor cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai ca Eliberator al lui Israel, ci și ca Mântuitor al lumii. Aveau să treacă însă mulţi ani până când chiar mama lui Isus să înţeleagă misiunea Lui.
Maria aștepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinţei prin care trebuia să-l câștige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu avea să fie lipsită de greutăţi. În cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”, Dumnezeu, în mila Sa duioasă, a înștiinţat-o pe mama lui Isus despre suferinţa pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă. – Hristos, Lumina lumii, p. 56

Domnul Hristos le-a adus oamenilor, bărbați și femei, puterea de a birui. El a venit în lumea aceasta în corp omenesc, ca să fie pus la probă și încercat. În natura Sa omenească, El era părtaș de natură divină. Prin întrupare, titlul de Fiu al lui Dumnezeu a primit un sens nou. Îngerul i-a spus Mariei: „Puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” În timp ce era Fiul unei ființe omenești, El a devenit Fiul lui Dumnezeu într-un nou sens. Așa a fost El în lumea noastră – Fiul lui Dumnezeu, totuși legat de rasa umană prin naștere.
Din veșnicii, Hristos a fost una cu Tatăl și, când a luat asupra Sa natura umană, El era încă una cu Dumnezeu Tatăl. El este veriga care Îl leagă pe Dumnezeu de omenire (Evrei 2:14, citat). – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, pp. 1114–1115

Fratele mai mare al neamului nostru omenesc Se află înaintea tronului veșnic și privește asupra fiecărui suflet care își întoarce fața către El, ca Mântuitor. Știe din experiență care sunt slăbiciunile omului, care sunt lipsurile noastre și în ce constă tăria ispitelor cu care ne confruntăm, căci „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). El veghează asupra ta, copil al lui Dumnezeu care tremuri. Ești ispitit? El te va scăpa. Ești slab? El te va întări. Ești neștiutor? El te va lumina. Ești rănit? El te va vindeca. Domnul „socotește numărul stelelor”, dar îi vindecă și „pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile” (Psalmii 147:4,3.)
[…] Cu cât te știi mai slab și mai neajutorat, cu atât mai puternic vei deveni prin puterea Sa. Cu cât sunt mai grele poverile, cu atât este mai binecuvântată eliberarea când le pui asupra Purtătorului de poveri. – Divina vindecare, pp. 71–72

Marți, 26 ianuarie: Nuiaua mâniei lui Dumnezeu

„Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască și n-au crezut în minunile Lui. … Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau și se îndreptau spre Dumnezeu; își aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor și că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor” (Psalmii 78:32-35). Dar ei nu s-au întors la Dumnezeu din sinceritate. Cu toate că atunci când erau loviți de vrăjmași căutau ajutorul Lui, singurul care îi putea scăpa, totuși „inima nu le era tare față de El și nu erau credincioși legământului Său. Totuși, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea și nu nimicește; Își oprește de multe ori mânia și nu dă drumul întregii Lui urgii. El Și-a adus deci aminte că ei nu erau decât carne, o suflare care trece și nu se mai întoarce” (vers. 37-39). – Patriarhi și profeți, p. 410

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este minunată. Dreptatea Sa așteaptă atâta vreme cât harul continuă să facă apel la inima păcătosului. Dar „dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Său de domnie” (Psalmii 97:2). „Domnul este îndelung răbdător”, totuși El este „de o mare tărie și nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună și în vârtej și norii sunt praful picioarelor Lui” (Naum 1:3).
Lumea a ajuns foarte îndrăzneață în călcarea Legii lui Dumnezeu. Pentru că Domnul este îndelung răbdător, oamenii au călcat în picioare autoritatea Sa. Ei s-au încurajat unul pe altul în a oprima moștenirea Sa și a se purta cu cruzime față de ea, spunând: „Ce ar putea să știe Dumnezeu și ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?” (Psalmii 73:11). Dar există o limită peste care ei nu pot trece. Este aproape timpul când vor atinge limita care le-a fost stabilită. Chiar acum, aproape că au depășit granițele îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, limitele harului Său și ale milei Sale. Dumnezeu va interveni pentru a-Și salva onoarea, a-Și elibera poporul și a nimici mândria celor nelegiuiți. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 177–178

Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Întotdeauna a avut tovărășia îngerilor cerești, care-i deschideau înţelesul profeţiilor privitoare la Hristos și al scumpelor făgăduinţe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, așa cum aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca și pentru aceia care veneau după el, era dată asigurarea: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).
Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduși, dacă ar vedea de la început sfârșitul și dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălţat la cer, nici Ilie, care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onoraţi decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. „Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să și pătimiţi pentru El” (Filipeni 1:29). Și, dintre toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, împărtășirea cu suferinţele lui Hristos înseamnă încrederea cea mai mare și este onoarea cea mai înaltă. – Hristos, Lumina lumii, pp. 224–225

Miercuri, 27 ianuarie: Odrasla și Vlăstarul

Cu inima plină de temere, dar și de bucurie, el [Ioan Botezătorul] căuta în sulurile profetice descoperirile cu privire la venirea lui Mesia – sămânţa făgăduită, care va zdrobi capul șarpelui; Șilo, „Pacificatorul”, care trebuia să vină înainte de a se pune capăt domniei pe tronul lui David. Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion, trona un guvernator roman. Pe temeiul Cuvântului neînșelător al Domnului, Hristos Se născuse.
Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua și noaptea: Odrasla din rădăcina lui Isai, un Împărat care va domni „cu dreptate și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării” (Isaia 11:4). Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumuseţea Lui și eul era uitat. El admira maiestatea sfinţeniei și se simţea fără putere și nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al Cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept și fără teamă în faţa monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraţilor. – Hristos, Lumina lumii, p. 103

Mântuitorul dorește să manifeste harul Său și să imprime caracterul Său asupra lumii întregi. Ea este stăpânirea pe care a răscumpărat-o și El dorește să-i facă pe oameni liberi, curaţi și sfinţi. Deși Satana caută să împiedice acest lucru, prin sângele care s-a vărsat pentru oameni, urmează să se câștige biruinţe care vor aduce slavă lui Dumnezeu și Mielului. Hristos nu va fi mulţumit până când biruinţa nu va fi desăvârșită și „va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora” (Isaia 53:11). Toate neamurile de pe pământ vor auzi Evanghelia harului Său. Nu toţi vor primi harul Său, dar „o sămânţă de oameni Îi va sluji și se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei” (Psalmii 22:30). – Hristos, Lumina lumii, pp. 827–828

Solia Evangheliei pe care Domnul Hristos le-a propovăduit-o ucenicilor a anunțat prima Sa venire în lume. Ea le-a adus oamenilor veștile bune ale mântuirii prin credința în El și le-a îndreptat atenția spre cea de a doua venire a Sa în slavă, când urma să-l izbăvească pe poporul Său. Ea le-a prezentat oamenilor speranța de a primi, prin credință și ascultare, moștenirea sfinților în lumină. Această solie le este adresată și oamenilor din zilele noastre și, în acest context, este asociată cu vestea că a doua venire a Domnului Hristos este aproape. Semnele pe care le-a descris El Însuși cu privire la venirea Lui s-au împlinit și, din învățătura Cuvântului lui Dumnezeu, putem ști că Domnul este la ușă.
În cartea Apocalipsa, apostolul Ioan prezice lucrarea de propovăduire a Evangheliei, care va avea loc chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. El vede un înger „zburând prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui»” (Apocalipsa 14:6,7). – Parabolele Domnului Hristos, pp. 226–227

Joi, 28 ianuarie: „M-ai mângâiat”

În toate încercările noastre, avem un ajutor care nu lipsește niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul și să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri și întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credinţei poate auzi glasul Lui, zicând: Nu te teme, căci Eu sunt cu tine. „Eu sunt Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18). Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale. Și Eu am plâns. Cunosc chiar și durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om. Să nu crezi că ești singur și părăsit. Deși suferinţa ta nu mișcă nicio coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, privește la Mine și vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul care are milă de tine” (Isaia 54:10). – Hristos, Lumina lumii, p. 483

Isus este substanţa, slava şi mireasma plăcută, este viaţa însăşi. „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Prin urmare, calea regală care se deschide pentru cei răscumpăraţi nu este un întuneric descurajator. Peregrinajul nostru ar fi într-adevăr singuratic şi dureros dacă nu ar fi pentru Isus. El spune: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). Aşadar, să adunăm toate făgăduinţele scrise. Să le repetăm, să medităm la ele în timpul nopţii şi să fim fericiţi.
„În ziua aceea vei zice: «Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mânia Ta s-a potolit şi m-ai mângâiat!» «Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele şi El m-a mântuit.» Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii şi veţi zice în ziua aceea: «Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui! Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul!» Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel’” (Isaia 12:1-6).
Oare nu călătorim noi pe o cale cu adevărat regală, care a fost deschisă pentru cei răscumpăraţi de Domnul? Oare poate să fie oferită o cale mai bună decât aceasta? O cale mai sigură? Nu! Nu! Prin urmare, să punem în practică îndrumările care ne-au fost date. Să-L vedem pe Mântuitorul nostru ca fiind cetatea noastră de scăpare, scutul de la dreapta noastră pentru a ne apăra de săgeţile lui Satana. – Solii alese, cartea 2, p. 244