O criză de identitate

Sabat după-amiază, 26 decembrie

Cei care își spun popor al lui Dumnezeu s-au despărțit de El, și-au pierdut înțelepciunea și și-au pervertit capacitatea de a înțelege. Acești oameni nu mai pot să vadă, pentru că au uitat că au fost curățați de vechile lor păcate. Ei bâjbâie fără încetare prin întuneric, căutând să-și șteargă din minte amintirea libertății, a siguranței și a fericirii pe care le-au avut mai înainte. Ei s-au cufundat în tot felul de nebunii îngâmfate și nesăbuite, s-au împotrivit înțelepciunii lui Dumnezeu, mărind și mai mult vina care apăsa asupra lor. Ei au ascultat acuzațiile aduse de Satana caracterului lui Dumnezeu și L-au reprezentat pe Dumnezeu ca fiind nemilos și neiertător. Profetul le scrie: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânță de nelegiuiți, copii stricați! Au părăsit pe Domnul, au disprețuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele.” – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 4, p. 1137

Lucrarea de restaurare nu poate fi completă decât dacă răul este smuls din rădăcină. Din nou și din nou au fost rupte mlădițele, însă rădăcina de amărăciune a fost lăsată să dea alți lăstari și să-i întineze pe mulți; dar trebuie să se ajungă la rădăcina adâncă a răului, simțul moral trebuie evaluat iar și iar, în lumina prezenței divine. Viața de zi cu zi va dovedi dacă lucrarea aceasta este autentică. […]
Aceasta este lucrarea care stă în fața oricărui om care L-a dezonorat pe Dumnezeu și a adus întristare inimii Domnului Hristos prin respingerea adevărului și a neprihănirii. Dacă cel ispitit suferă procesul de punere la probă și eul nu se ridică la viață, ca să-l facă pe om să se simtă rănit și asuprit când este încercat, cuțitul încercării va arăta că omul a murit cu adevărat față de eul său, dar trăiește pentru Dumnezeu. – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1152

Conducerea lui Dumnezeu nu se bazează pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă. Ci ea apelează la raţiune şi la conştiinţă. „Veniţi totuşi să ne judecăm”, este invitaţia Creatorului adresată fiinţelor create de El (Isaia 1:18). Dumnezeu nu forţează voinţa ființelor pe care le-a creat. El nu poate primi o închinare care nu este adusă de bună voie şi în mod inteligent. O supunere forţată ar fi o piedică în calea unei adevărate dezvoltări a minţii şi a caracterului, ceea ce ar face din om un simplu automat. Nu acesta este scopul Creatorului cu noi. El doreşte ca omul, coroana puterii Sale creatoare, să atingă cele mai înalte culmi posibile ale dezvoltării. El aşază înaintea noastră binecuvântările cele mai înalte la care doreşte să ajungem prin harul Său. El ne invită să ne predăm cu totul Lui, ca să poată lucra în noi, după toată voia Sa. Rămâne ca noi să alegem dacă să fim liberi de robia păcatului şi să ne bucurăm de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu. – Calea către Hristos, pp. 43–44

Duminică, 27 decembrie: „Ascultați, ceruri!”

Nu este un lucru neînsemnat să păcătuiești împotriva lui Dumnezeu și voința stricată a omului să fie în vrăjmășie cu voința Creatorului Său. Este spre cel mai mare folos al oamenilor, chiar în această lume, să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Și, pentru interesul lor veșnic lucrul cel mai sigur este să I se supună lui Dumnezeu și să fie în pace cu El. […] Dintre toate ființele pe care le-a creat Dumnezeu pe pământ, numai omul este răzvrătit. Totuși, el are capacitatea de a judeca și a înțelege cerințele Legii divine și o conștiință care îl face să simtă vinovăția călcării ei, dar și pacea și bucuria pe care le aduce ascultarea de ea. Dumnezeu l-a creat pe om o ființă morală liberă să asculte sau să nu asculte. Răsplata vieții veșnice – o greutate veșnică de slavă – le este promisă acelora care fac voia lui Dumnezeu, în vreme ce asupra tuturor acelora care calcă Legea Sa stau amenințările. – Sfințirea vieții, p. 76

Istoria trecutului ne arată că Satana este activ, mereu la lucru. El nu poate sta pasiv, cum nu poate nici să nu facă rău. Pentru Satana a fost de ajuns să fie prezent într-un singur pom, pentru a pune în pericol siguranţa lui Adam şi a Evei. El a plănuit să atragă perechea sfântă către acel singur pom, pentru ca ei să facă exact ce le spusese Dumnezeu să nu facă – să mănânce din pomul cunoştinţei. Nu era niciun pericol pentru ei dacă se apropiau de oricare alt pom. Şi cât de plauzibil era tot ce spunea! El s-a folosit de aceleaşi mijloace pe care le foloseşte şi astăzi: linguşirea, invidia, neîncrederea, îndoiala şi necredinţa. Dacă Satana a fost atât de viclean la început, oare cum trebuie să fie acum, după experienţa dobândită în atâtea mii de ani? Şi totuşi, Dumnezeu, îngerii sfinţi şi toţi aceia care rămân în ascultare faţă de toată voinţa exprimată a Domnului sunt mai înţelepţi decât el. Perfidia lui Satana nu se va micşora, dar înţelepciunea dată oamenilor printr-o legătură vie cu Sursa a toată lumina şi cunoştinţa divină va fi proporţională cu arta şi cu viclenia lui. – Mărturii, vol. 5, p. 504

Iată că lumea de azi se găsește într-o răzvrătire fățișă împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat o generație neascultătoare și plină de nerecunoștință, nesinceritate, formalism, mândrie și apostazie. Oamenii neglijează Biblia și urăsc adevărul. Isus vede Legea Sa respinsă, iubirea Sa disprețuită, iar pe trimișii Săi, tratați cu nepăsare. El vorbește prin bunătățile Sale, dar ele nu sunt luate în seamă. Curțile templului sufletului omenesc au fost transformate în locuri de negustorie nesfântă. Sunt îngăduite acolo egoismul și mândria, invidia și răutatea.
Mulți nu se dau înapoi să batjocorească Cuvântul lui Dumnezeu. Aceia care cred acest Cuvânt așa cum este scris sunt luați în râs. Se vede un dispreț crescând față de lege și ordine, care, indiscutabil, își are izvorul în călcarea poruncilor clare ale lui Iehova. Violența și crima sunt urmarea îndepărtării de calea ascultării. Priviți nefericirea și suferința mulțimilor care se închină la altarele idolilor și care caută în zadar fericirea și pacea! – Profeți și regi, p. 185

Luni, 28 decembrie: Ritualuri religioase nefolositoare

Iudeii se obișnuiseră cu jertfa de sânge și aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înţelegeau că acesta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viaţa lumii, și că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptaţi către un Răscumpărător răstignit.
[…] În locul unei umilite pocăinţe de păcat, ei înmulţiseră jertfirea de animale, ca și cum Dumnezeu ar fi putut să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoţii și conducătorii își împietriseră inimile prin egoism și avariţie. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câștig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfinţenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită. El știa că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puţin apreciat de preoţi și bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit. – Hristos, Lumina lumii, pp. 588–589

Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o pocăinţă sinceră şi de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căinţe, a unei adevărate păreri de rău pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut ne este foarte clar arătată: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1:16,17). „Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri” (Ezechiel 33:15). Vorbind despre lucrarea pocăinţei, apostolul Pavel spune: „Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta” (2 Corinteni 7:11).
Când păcatul a distrus în om simţul moral, cel greşit nu își va mai vedea defectele de caracter şi nici nu-şi va mai da seama de grozăvia păcatului pe care l-a comis. Dacă păcătosul nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el rămâne aproape orb faţă de păcatul său. Atunci mărturisirea sa nu este sinceră şi nici serioasă. Pentru fiecare păcat recunoscut, prezintă o scuză, declarând că, dacă n-ar fi fost anumite împrejurări, el n-ar fi făcut lucrurile pentru care este mustrat. – Calea către Hristos, pp. 39–40

Marți, 29 decembrie: „Veniți totuși să ne judecăm”

Pe cel pe care îl iartă, Hristos îl face mai întâi să se pocăiască și Duhul Sfânt este Cel care-l convinge de păcat. Aceia ale căror inimi au fost mișcate de Duhul convingător al lui Dumnezeu văd că nu este nimic bun în ei. Ei văd că tot ce au făcut este amestecat cu iubire de sine și păcat. Ca și bietul vameș, ei stau de o parte, neîndrăznind să-și ridice ochii spre ceruri, și strigă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18:13). Și sunt binecuvântați. Există iertare pentru păcătos, pentru că Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii” (Ioan 1:29). Făgăduința lui Dumnezeu este: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 7–8

Cât este ziua de mare, Domnul Dumnezeu Își întinde mâna prin Isus Hristos, invitându-i pe cei păcătoși și căzuți. El dorește să îi primească pe toți. Toți sunt bine-veniți. Nimeni nu este respins. Este slava Sa să-l ierte și pe cel mai păcătos. El va lua prada de la cel puternic, îl va elibera pe prizonier, va scoate tăciunele din foc. Va coborî lanțul de aur al îndurării Sale în cele mai mari adâncimi ale ticăloșiei umane și va ridica sufletul degradat, contaminat de păcat. Dar omul trebuie să vrea să vină și să coopereze în lucrarea de salvare a sufletului său, folosind ocaziile pe care i le dă Dumnezeu. Domnul nu forțează pe nimeni. Haina fără pată a neprihănirii lui Hristos este pregătiră ca păcătosul să fie îmbrăcat cu ea, dar, dacă refuză, el va pieri. – That I May Know Him, p. 235

Cei care sunt înșelați de Satana Îl consideră pe Dumnezeu exigent și neînduplecat. Ei Îl privesc ca pe un Dumnezeu care îi urmărește cu atenție, având intenția de a-i acuza și a-i condamna, un Dumnezeu care nu este dispus să-l accepte pe cel păcătos atâta timp cât are o justificare legală de a nu-l ajuta. Ei privesc Legea lui ca pe o restrângere a fericirii oamenilor, un jug apăsător de care sunt bucuroși să se elibereze. Dar acela ai cărui ochi au fost deschiși de iubirea Domnului Hristos Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind plin de compasiune. Pentru el, Dumnezeu nu este un tiran sever și neîndurător, ci un Tată cuprins de dorul de a-Și îmbrățișa fiul care se pocăiește. – Parabolele Domnului Hristos, p. 204

Dar, pe măsură ce caracterul divin al Mântuitorului îi era descoperit, el [Ioan] îşi recunoştea slăbiciunile şi această cunoaştere îl făcea smerit. Tăria şi răbdarea, puterea şi bunătatea, maiestatea şi blândeţea pe care le-a văzut zilnic în viaţa Fiului lui Dumnezeu au umplut sufletul său de admiraţie şi iubire. Zi de zi, inima sa a fost atrasă spre Hristos până când, din iubire pentru Învăţătorul său, el s-a pierdut din vedere pe sine. Temperamentul său răzbunător şi ambiţios a fost supus puterii modelatoare a Domnului Hristos. Influenţa regeneratoare a Duhului Sfânt i-a înnoit inima. Puterea iubirii lui Hristos a lucrat transformarea caracterului său. Acesta este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, întreaga natură este schimbată. – Calea către Hristos, p. 73

Miercuri, 30 decembrie: Cele mai bune roade sau sabia

Dumnezeu îi vorbește poporului Său prin binecuvântările pe care i le oferă, iar atunci când acestea nu sunt prețuite, îi vorbește prin reținerea lor, pentru a-l face să-și dea seama de păcatele sale și să se întoarcă la El din toată inima. – Patriarhi și profeți, p. 470

Noi trebuie să păstrăm aducerea-aminte a fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu şi, atunci când vom ajunge conştienţi de marea Lui iubire faţă de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.
Fiinţa noastră poate fi mai aproape de cer pe aripile imnurilor de laudă. În curţile cereşti, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă şi, atunci când Îi aducem mulţumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oştilor cereşti. „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela proslăveşte pe Dumnezeu” (Psalmii 50:23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie şi adâncă închinare, cu „mulţumiri şi cântări de laudă” (Isaia 51:3). – Calea către Hristos, p. 104

Dumnezeu ne-a dat puterea de a alege liber și noi o putem exercita, pentru că este a noastră. Noi nu ne putem schimba inimile, nu ne putem controla gândurile, pornirile, afecțiunile. Nu ne putem face pe noi înșine curați, potriviți pentru a-I servi lui Dumnezeu. Dar putem alege să-I slujim Lui, Îi putem da voința noastră și atunci El va lucra în noi și voința, și înfăptuirea, după bunul Său plac. Astfel, întreaga noastră fire va fi adusă sub controlul lui Hristos.
Prin corecta exercitare a voinței, poate fi făcută o schimbare totală în viață. Predându-ne voința în mâinile lui Hristos, ne aliem cu puterea divină. Primim tărie de sus pentru a rămâne statornici. O viață curată și nobilă, o viață de biruință asupra apetitului și senzualității este posibilă pentru oricine își va uni voința slabă și șovăitoare, caracteristică omului, cu voința atotputernică și neclintită a lui Dumnezeu. – Divina vindecare, p. 176

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat vor manifesta dorința sinceră de a cunoaște voia Sa și a o împlini. […] Copilul care își iubește părinții va manifesta această iubire prin ascultarea de bunăvoie, însă copilul egoist și nerecunoscător caută să facă pentru părinții lui cât mai puțin posibil, deși vrea să se bucure de toate privilegiile oferite celui ascultător și credincios.

Putem să vedem același lucru printre cei ce mărturisesc a fi copiii lui Dumnezeu. Mulți dintre cei care știu că El îi iubește și are grijă de ei și care doresc să primească binecuvântarea Sa nu găsesc plăcere în împlinirea voii Sale. […] Însă cel care caută cu adevărat sfințirea inimii și a vieții își găsește plăcerea în Legea lui Dumnezeu.” – Asemenea lui Hristos, p. 96 (23 martie)

Joi, 31 decembrie: Cântare de dragoste prevestitoare de rău

Dumnezeu sădise poporul Israel ca pe o viță bună, lângă izvoarele vieții. El era via Sa, așezată „pe o câmpie mănoasă”. Domnul „i-a săpat pământul, l-a curățat de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese” (Isaia 5:1,2).
„Apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici” (vers. 2). Oamenii din zilele Domnului Hristos făceau mai multă paradă de evlavia lor decât făcuseră iudeii din veacurile anterioare, dar erau cu mult mai lipsiți de darurile plăcute ale Duhului lui Dumnezeu. Roadele prețioase ale caracterului, care făcuseră ca viața lui Iosif să fie atât de frumoasă și de plăcută, nu se manifestau în poporul iudeu.
Prin Fiul Său, Dumnezeu căutase roade, dar nu găsise niciuna. Poporul Israel era o povară inutilă pentru pământ. Însăși existența lui era un blestem, deoarece, în locul pe care îl ocupa în vie, ar fi putut crește un pom roditor. El jefuia lumea de binecuvântările pe care Dumnezeu plănuise să le ofere prin intermediul lui. Israeliții L-au reprezentat greșit pe Dumnezeu printre popoare. Ei nu erau doar nefolositori, ci o piedică evidentă. Religia lor îi deruta pe oameni într-o mare măsură și, în locul mântuirii, le aducea ruină. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 214–215

Eul este prea mult înălțat. Trebuie ca eul să moară și viața noastră să fie ascunsă în Isus Hristos, și atunci nu vom mai vorbi despre descurajare, despre greutăți și despre toate lucrurile acestea fără importanță, ci vom vorbi despre marele plan de mântuire și despre puterea fără seamăn a lui Hristos, care a venit în lumea noastră, a luat asupra Sa natura omenească pentru ca, prin El, să putem fi ridicați și să avem un loc la dreapta Sa. Ce poate fi mai plăcut decât aceasta?
Dacă nu este de ajuns, ce ar mai fi putut face Cerul pentru omenirea căzută? „Ce aș putea să fac pentru oile Mele, mai mult decât am făcut?” spune Hristos. Ce ar mai putea face? Vrea El să ne lase să plecăm? Dar ne va lăsa dacă noi nu ne schimbăm atitudinea față de Dumnezeu, pentru El a făcut tot ce putea face pentru a ne salva. Noi suntem răspunzători înaintea Lui pentru lumina pe care am primit-o. Deci să umblăm în lumină, după cum El este în lumină. – Lift Him Up, p. 216

Soliile de sfat și de mustrare date prin prorocii care au explicat planul Său veșnic în favoarea omenirii sunt de o deosebită valoare pentru biserica lui Dumnezeu de pe pământ din zilele noastre, pentru păzitorii viei Sale. În învățăturile prorocilor, dragostea Lui pentru neamul omenesc pierdut și planul Său privind mântuirea lui Israel, succesele și înfrângerile copiilor Săi, restatornicirea lor și favoarea divină, faptul că L-au respins pe Stăpânul viei și punerea în aplicare a planului de veacuri de către o rămășiță aleasă față de care urmează a se împlini toate făgăduințele legământului – acesta a fost subiectul soliilor lui Dumnezeu către biserica Sa de-a lungul veacurilor. […]
Israel să nădăjduiască în Domnul! Chiar acum, Stăpânul viei adună, din toate neamurile și din toate națiunile, roadele prețioase pe care le-a așteptat multă vreme. În curând, va veni la ai Săi și, în ziua aceea fericită, planul Său veșnic pentru casa lui Israel va fi în cele din urmă împlinit. „Iacov va prinde rădăcină, Israel va înflori și va odrăsli și va umple lumea cu roadele lui” (Isaia 27:6). – Profeți și regi, p. 22

Vineri, 1 ianuarie

Pentru studiu suplimentar:
Mărturii, vol. 8, cap. „O chemare la reformă”, pp. 250–251.