Comentarii inspirate (st. 7)

Închinarea și educația

Sabat după-amiază, 7 noiembrie

Când vă adunați pentru a vă închina și a-L căuta pe Domnul, ar trebui să aveți ca unică țintă onorarea Aceluia ale cărui cerințe sunt toate egale și drepte. Voința Sa, care ne este descoperită în Cuvântul Său, trebuie să fie împlinită la literă. Puterea neprihănirii descoperită în viața celor care sunt considerați copii ai Lui trebuie să îi facă să fie remarcabili. Noi trebuie să trăim având ochii îndreptați numai spre slava lui Dumnezeu. …
În fiecare zi, stați adesea de vorbă cu Dumnezeu și ascultați glasul care vă spune: „Opriți-vă (în engl.: Stați liniștiți) și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10). Pe măsură ce responsabilitățile voastre cresc, odată cu înaintarea soliei, vor spori și ispitele. Când povara lucrării apasă asupra sufletului vostru, umiliți-vă inimile înaintea lui Dumnezeu. Faceți-vă cu credincioșie partea voastră în lucrare și rămâneți statornici, ca unii care au să dea seamă înaintea lui Dumnezeu. Domnul nu caută la fața omului. Acela care face dreptate este El Însuși drept. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 78

Nu există cuvinte pentru a prezenta pe deplin bogata binecuvântare a adevăratei închinări. Când fiinţele omeneşti cântă cu sufletul şi cu mintea, cântăreţii cereşti preiau firul melodiei şi li se alătură în cântarea de recunoştinţă. Cel care a revărsat asupra noastră toate darurile care ne fac în stare să fim împreună-lucrători cu Dumnezeu aşteaptă ca slujitorii Săi să-şi cultive vocea, astfel încât să poată vorbi şi cânta în aşa fel, încât toţi să poată înţelege. Nu de cântat tare este nevoie, ci de o intonaţie clară, de o pronunţie corectă şi de o rostire distinctă. Toţi să-şi ia timp să-şi cultive vocea, astfel încât slava lui Dumnezeu să fie cântată în tonuri clare, blânde, nu cu asprime sau cu ţipete stridente, care zgârie urechea. Capacitatea de a cânta este darul lui Dumnezeu; să fie, aşadar, folosit spre slava Sa.
În întâlnirile ţinute, să fie alese anumite persoane care să ia parte la lucrarea muzicală. Muzica vocală să fie acompaniată de instrumente muzicale mânuite cu pricepere. Noi nu trebuie să ne împotrivim folosirii instrumentelor muzicale în lucrarea noastră. Această parte a serviciului de închinare trebuie să fie condusă cu grijă, deoarece, prin cântare, Îi aducem laudă lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 9, pp. 143–144

În mintea multora nu există mai multe gânduri sfinte legate de Casa lui Dumnezeu decât gândurile legate de cele mai multe locuri obişnuite. Unii intră în locul de închinare … în haine murdare, neîngrijite. Aceştia nu sunt conştienţi de faptul că urmează să se întâlnească aici cu Dumnezeu şi cu îngerii sfinţi. Trebuie să se producă o schimbare radicală în această privinţă în toate bisericile noastre. … Din cauza lipsei de respect în atitudine, în îmbrăcăminte şi în comportare, precum şi a lipsei unui cadru mintal adecvat închinării, adesea, Dumnezeu Şi-a întors faţa de la cei adunaţi pentru a I se închina. … Toţi trebuie învăţaţi să aibă o îmbrăcăminte îngrijită, curată şi ordonată, dar să nu se încurajeze împodobirea exterioară, care este cu totul nepotrivită pentru sanctuar. Nu trebuie să existe etalare în îmbrăcăminte, deoarece aceasta duce la lipsă de respect. Atenţia oamenilor este adesea atrasă de vreun articol de îmbrăcăminte scump şi astfel se ivesc gânduri care nu ar trebui să îşi găsească niciun loc în inimile închinătorilor. Dumnezeu trebuie să fie subiectul meditaţiei şi al adorării, de aceea, tot ce distrage mintea de la solemnitatea şi sfinţenia serviciului divin este o insultă adusă lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 5, pp. 498–499

Duminică, 8 noiembrie: Toți ne închinăm la ceva

A îngenunchea când ne rugăm lui Dumnezeu este atitudinea cea mai potrivită. Actul acesta de închinare le-a fost cerut celor trei tineri evrei care erau robi în Babilon. (…) Dar un astfel de act era un omagiu care trebuia să-I fie adus numai lui Dumnezeu, Suveranul lumii, Conducătorul universului, iar cei trei evrei au refuzat să acorde o asemenea cinste vreunui idol, chiar dacă era făcut din aur curat. Prin acest fapt, ei s-ar fi închinat, practic vorbind, împăratului Babilonului. Pentru că au refuzat să facă aşa cum le poruncise împăratul, ei au suferit pedeapsa şi au fost aruncaţi în cuptorul aprins. Însă Domnul Hristos a venit personal şi a umblat alături de ei prin foc, și focul nu le-a făcut niciun rău.
Atât în public, cât şi în închinarea particulară, datoria noastră este să ne plecăm pe genunchi înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi adresăm cererile noastre. Actul acesta arată dependenţa noastră de Dumnezeu. – Solii alese, cartea 2, p. 312

Cei trei evrei au fost chemați să dea mărturie despre Hristos în fața cuptorului încins. Împăratul le poruncise să se plece și să se închine înaintea chipului de aur pe care îl înălțase el și îî amenințase că, dacă nu vor face așa, vor fi aruncați de vii în cuptorul aprins, dar ei au răspuns: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat” (Daniel 3:16-18).
Mărturia pentru Hristos i-a costat ceva, pentru că era în joc viața lor. … Dacă vei fi chemat să treci, pentru Hristos, prin cuptorul aprins, Isus va fi alături de tine. „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde” (Isaia 43:3). – Our High Calling, p. 358 (5 februarie)

„Importanţa Sabatului ca monument al creaţiunii este că el păstrează totdeauna prezent motivul adevărat pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” – pentru că El este Creatorul, iar noi suntem făpturile Sale. „De aceea Sabatul stă chiar la temelia închinării divine, căci el ne învaţă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant și nicio altă instituţie nu face lucrul acesta. Adevăratul temei al închinării aduse lui Dumnezeu, nu numai în ziua a șaptea, ci al întregii închinări, se găsește în deosebirea dintre Creator și creaturile Sale. Acest fapt important nu se poate învechi niciodată și nu trebuie uitat niciodată” (J.N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Întotdeauna trebuia păstrat în mintea oamenilor adevărul că Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden și, câtă vreme faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, Sabatul va continua să fie semnul și memorialul Său. – Tragedia veacurilor, pp. 437–438

Luni, 9 noiembrie: „Să vorbească despre ea copiilor lor”

Părinţi, înălţaţi standardul creştinismului în mintea copiilor voştri, ajutaţi-i să-L ţeasă pe Isus în experienţa lor! Învăţaţi-i să aibă cel mai înalt respect faţă de Casa lui Dumnezeu şi să înţeleagă că, atunci când intră în Casa Domnului, inima lor trebuie să fie sensibilizată şi supusă prin gânduri ca acestea: „Dumnezeu este aici; aceasta este Casa Lui. Trebuie să am gânduri curate şi motive sfinte. Nu trebuie să am în inima mea mândrie, invidie, gelozie, vorbire de rău, ură sau înşelăciune, pentru că vin în prezenţa Dumnezeului sfânt. Acesta este locul în care Dumnezeu Se întâlneşte cu poporul Său şi îl binecuvântează. Cel Preaînalt şi Sfânt, care are ca locuinţă veşnicia, priveşte la mine, îmi cercetează inima şi îmi citeşte cele mai tainice gânduri şi fapte ale vieţii.”
Fraţilor, nu vreţi să acordaţi voi, oare, puţină atenţie acestui subiect, meditând la el pentru a reţine cum trebuie să vă comportaţi în Casa lui Dumnezeu şi ce eforturi trebuie să faceţi, prin învăţătură şi prin exemplu, pentru a cultiva reverenţa în copiii voştri? Voi aşezaţi responsabilităţi imense asupra predicatorului şi îl consideraţi răspunzător pentru sufletul copiilor voştri, dar nu înțelegeți că este responsabilitatea voastră, ca părinţi şi educatori, să porunciţi casei voastre după voi, asemenea lui Avraam, să păzească poruncile Domnului. – Mărturii, vol. 5, p. 494

Mântuitorul nu a încurajat pe nimeni să urmeze școlile rabinice din vremea aceea, pentru ca mintea să nu fie impregnată de: „Se zice” sau „S-a spus”. Şi atunci, noi de ce am accepta cuvintele nestatornice ale oamenilor, înălțându-le la rangul de înțelepciune, când avem la îndemână o înțelepciune sigură, cu mult mai mare?
Ceea ce am văzut despre lucrurile veșnice și despre slăbiciunea firii omenești a făcut o impresie profundă asupra minții mele și mi-a influențat lucrarea vieții. Nu văd nimic pentru care omul ar trebui lăudat sau slăvit. Nu văd niciun motiv pentru care părerile oamenilor înțelepți în felul lumii și ale așa-numiților oameni mari ar trebui tratate cu încredere și ridicate la rang de înțelepciune. Cum ar putea avea idei corecte despre planurile și căile lui Dumnezeu cei care sunt lipsiți de iluminare divină? Ei fie că Îi neagă existența și Îl ignoră, fie că Îi limitează puterea prin propriile concepții limitate.
Noi trebuie să alegem să fim învățați de Acela care a creat cerurile și pământul, de Acela care a pus stelele pe întinderea cerului în ordinea lor și a încredințat Soarelui și Lunii lucrarea lor.
Este bine ca tinerii să aibă simțământul că trebuie să atingă cea mai înaltă dezvoltare a capacității lor intelectuale. Nu dorim să restrângem educația căreia Dumnezeu nu i-a fixat granițe. Însă realizările noastre nu sunt de niciun folos dacă nu sunt folosite spre onorarea lui Dumnezeu și spre binele omenirii. – Divina vindecare, p. 499

Marți, 10 noiembrie: În duh și în adevăr

El [Isus] dorea să înalţe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile și formele, deasupra controverselor. „Vine ceasul”, a zis El, „și acum a și venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh și cine se închină Lui trebuie să se închine în duh și adevăr.” …
În timp ce vorbea cu Isus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea nu auzise niciodată asemenea lucruri nici de la preoţii poporului ei și nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieţii, și-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simţit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o către o ţintă mai înaltă. Isus a convins-o că citea tainele vieţii ei și, cu toate acestea, ea simţit că îi era prieten, că era plin de milă și de iubire. Deși curăţia prezenţei Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. …
Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credinţa. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învăţătorului divin. – Hristos, Lumina lumii, pp. 189–190

Solia lui Hristos adresată femeii din Samaria, cu care vorbise la fântâna lui Iacov, a adus roade. După ce a ascultat cuvintele Lui, femeia s-a dus la oamenii din cetate și le-a spus: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Ei au mers cu ea, L-au ascultat pe Isus și au crezut în El. Doritori să audă mai mult, L-au rugat să mai rămână. Timp de două zile, El a rămas cu ei și „mult mai mulți au crezut în El din pricina cuvintelor Lui” (Ioan 4:29,41).
Și, când ucenicii Lui au fost împrăștiați din Ierusalim, mulți au găsit în Samaria un loc sigur. Samaritenii i-au primit cu bucurie pe acești soli ai Evangheliei și credincioșii dintre iudei au strâns un bogat seceriș dintre aceia care fuseseră cândva cei mai înverșunați dușmani ai lor. – Faptele apostolilor, p. 106

Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie niște oameni ai momentului, gata de a sluji în orice clipă. Frații mei, ocaziile favorabile pentru a-I sluji lui Dumnezeu vi se pot oferi la orice oră. Acestea vin și pleacă fără încetare. Fiți gata întotdeauna să le folosiți la maximum! Șansa de a-i adresa Cuvântul vieții unui suflet aflat în nevoie poate să nu mai apară niciodată, prin urmare, nimeni să nu îndrăznească să spună: „Rogu-te să mă ierți.” Nu pierdeți nicio ocazie de a le face cunoscute altora comorile de nepătruns ale lui Hristos, pentru că, odată neglijată, o ocazie poate să treacă și să fie pierdută pentru totdeauna. – Slujitorii Evangheliei, p. 195

Miercuri, 11 noiembrie: Frumusețea sfințeniei

Când Duhul Sfânt lucrează asupra minţii oamenilor, orice acuzaţii şi nemulţumiri meschine dintre semeni vor fi înlăturate. Razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii vor străluci în încăperile minţii şi ale inimii. În închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu nu va mai fi nicio deosebire între bogaţi şi săraci, albi şi negri. Toate prejudecăţile vor dispărea. Când ne vom apropia de Dumnezeu, vom fi ca fraţii unei singure familii. Noi suntem peregrini şi străini, aflaţi pe drumul spre o ţară mai bună, chiar ţara cerească. Acolo îşi va găsi sfârşitul pentru totdeauna orice mândrie, orice acuzaţie, orice autoamăgire. Orice văl va fi dat la o parte, iar noi Îl vom vedea pe Domnul aşa cum este El. Casa noastră de închinare poate fi foarte modestă, dar aceasta nu face ca Dumnezeu să nu o recunoască. Dacă ne închinăm în duh și adevăr, în frumusețea sfințeniei, ea va fi pentru noi chiar poarta cerului. Când repetăm lecțiile primite prin intervențiile minunate ale lui Dumnezeu și când recunoștința inimii este exprimată prin rugăciune și laudă, îngerii din cer vor îndepărta tendințele firești și se vor uni cu noi aducând laudă și mulțumiri lui Dumnezeu. Acestea vor împinge înapoi puterea lui Satana. Ele îndepărtează murmurările și lamentările și Satana pierde teren. – In Heavenly Places, p. 288

Cu toate că Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini, El onorează cu prezența Sa adunările copiilor Săi. El a făgăduit că, atunci când ei se adună să Îl caute, să-și recunoască păcatele și să se roage unul pentru altul, El Se va întâlni cu ei prin Duhul Său. Dar aceia care se adună să se închine Lui trebuie să îndepărteze orice gând rău. Despre aceștia Domnul declară: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei învățând ca învățături niște porunci omenești” (Matei 15:8,9). Aceia care se închină lui Dumnezeu trebuie să I Se închine „în duh și adevăr, căci astfel de închinători dorește Tatăl” (Ioan 4:23). – Profeți și regi, p. 50

Casa este sanctuarul familiei, iar cămăruţa sau dumbrava, locul cel mai retras şi mai liniştit pentru închinarea individuală, dar biserica este sanctuarul pentru comunitatea credincioşilor. Trebuie să existe reguli în ceea ce priveşte timpul, locul şi modul de închinare. Nimic sfânt, niciun lucru care are legătură cu închinarea la Dumnezeu, nu trebuie să fie tratat cu neglijenţă sau cu indiferenţă. Pentru a face tot ce pot mai bine când, strânși laolaltă, Îi aduc laude lui Dumnezeu, oamenii trebuie să facă deosebire între ce este sfânt şi ce este obişnuit, profan. Cei care au idei largi, gânduri şi aspiraţii nobile sunt cei care se strâng laolaltă pentru a-şi întări toate gândurile spirituale. Fericiţi sunt cei care au un sanctuar, fie el impunător sau modest, în oraş sau prin peşterile colţuroase ale munţilor, într-o colibă umilă sau în pustie. Dacă aceea este tot ce pot să asigure mai bun pentru Domnul, El va sfinţi locul cu prezenţa Sa şi acesta Îi va fi închinat Domnului oştirilor. – Mărturii, vol. 5, pp. 491–492

Joi, 12 noiembrie: Idolatria în educație

Standardele cu privire la elementele care constituie adevărata educație nu trebuie să fie micșorate. Ele trebuie să se ridice mai sus de nivelul la care se află acum. Nu omul este acela pe care trebuie să-l înălțăm și căruia să ne închinăm, ci Dumnezeu, singurul Dumnezeu viu și adevărat, El este Acela căruia I se cuvin închinarea și respectul nostru. – Evanghelizare, p. 133

Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omenești n-a încetat. Chiar și între creștini se găsesc așezăminte și practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor lor. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeiești. Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiuri și cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greșeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor lui Dumnezeu și a credinţei lui Isus, vedem aceeași vrăjmășie care s-a dat pe faţă și în zilele lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârșitului, stă scris: „Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17).
„Dar orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” În locul autorităţii așa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne poruncește să primim cuvântul Părintelui veșnic, Domnul cerului și al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David spune: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (Psalmii 119:99,100). Toţi aceia care primesc autoritatea omenească, obiceiurile bisericii sau tradiţiile părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât niște porunci omenești.” – Hristos, Lumina lumii, p. 398

Determinându-l pe om să calce cea de-a doua poruncă, Satana a urmărit să degradeze concepțiile lui cu privire la Ființa divină. Dând la o parte porunca a patra, el avea să-l facă să-L uite cu totul pe Dumnezeu. Cerința lui Dumnezeu, dreptul Lui la respect și închinare, mai presus de toți zeii păgâni, se bazează pe faptul că El este Creator și că toate celelalte ființe Îi datorează Lui existența. Așa este El prezentat în Sfânta Scriptură. Profetul Ieremia spune: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu și un Împărat veșnic. … Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul vor pieri de pe pământ și de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui”. … (Ieremia 10:10-12). Sabatul, ca monument de aducere-aminte a puterii creatoare a lui Dumnezeu, arată spre El ca Făcător al cerului și al pământului. De aceea, el este un martor permanent al existenței Sale și ne aduce aminte de măreția, de înțelepciunea și de iubirea Lui. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat întotdeauna cu sfințenie, n-ar fi existat niciodată niciun necredincios sau idolatru. – Patriarhi și profeți, p. 336