MĂRTURISIRE ȘI MÂNGÂIERE

Sabat după-amiază, 29 februarie

Este nevoie de rugăciune, de cea mai serioasă, arzătoare și agonizantă rugăciune. …
Daniel s-a rugat lui Dumnezeu nu înălțându-se pe sine sau revendicând vreo virtute: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine!” Aceasta este ceea ce Iacov numește rugăciune eficientă și fierbinte. Despre Hristos este spus: „A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte.” În ce contrast cu această mijlocire din partea Maiestății cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălțate către Dumnezeu! Mulți sunt mulțumiți cu o slujire a buzelor și puțini au o dorință sinceră, serioasă și afectuoasă după Dumnezeu.
Comuniunea cu Dumnezeu împărtășește sufletului o cunoaștere personală a voinței Lui. Dar mulți care mărturisesc credința nu știu ce este adevărata convertire. Ei n-au avut nicio experiență de comuniune cu Tatăl prin Isus Hristos și niciodată n-au simțit puterea harului divin pentru sfințirea inimii. Rugăciune și păcătuire, păcătuire și rugăciune, viața lor este plină de răutate, înșelăciune, invidie și iubire de sine. Rugăciunile acestei clase sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului și schimbă viața. Cel care își varsă în felul acesta dorințele înaintea lui Dumnezeu simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. David a spus: „Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta și suspinele mele nu-ți sunt ascunse.” „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” „Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii în mine.” – Mărturii, vol. 4, p. 534

Păgânii își închipuiau că rugăciunile au meritul de a face ispășire pentru păcat. Altfel spus, cu cât rugăciunea era mai lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă ar fi putut deveni sfinți prin propriile eforturi, păgânii ar fi avut în ei înșiși ceva de care să se bucure, o pricină de laudă. … Această idee despre rugăciune este expresia principiului îndreptățirii prin merite personale, care stă la temelia tuturor sistemelor falsei religii.

Fariseii adoptaseră această idee păgână despre rugăciune și nimic n-a înlăturat-o în zilele noastre, chiar printre aceia care se pretind a fi creștini. Repetarea de fraze obișnuite și tipice, când inima nu simte nicio nevoie de Dumnezeu, e la fel cu „bolboroselile” păgânilor. …
Toate cuvintele înflorite pe care le folosim nu pot fi echivalente nici măcar cu o singură dorință sfântă. Rugăciunile cele mai elocvente nu sunt decât cuvinte fără rost, dacă nu exprimă adevăratele sentimente ale inimii. Numai rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă dornică, în care sunt exprimate nevoile simple ale sufletului, ca și cum am cere o favoare unui prieten pământesc, așteptând ca ea să fie împlinită, doar aceasta este rugăciunea credinței. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre ceremoniale, dar strigătul negrăit al unei inimi zdrobite și stăpânite de simțământul păcatului și al completei slăbiciuni își găsește drum la Tatăl oricărei îndurări. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 86

Natura Sa omenească făcea ca rugăciunea să devină o necesitate și un privilegiu. El găsea mângâiere și bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simțit nevoia să Se roage, cu mult mai mult ființele muritoare, slabe și păcătoase trebuie să simtă nevoia de rugăciune continuă și stăruitoare. – Calea către Hristos, p. 93

Duminică, 1 martie: Daniel şi studiul profeţiei

O copie a scrisorilor trimise de Ieremia evreilor captivi din Babilon şi a scrisorilor trimise de profeţii mincinoşi acestor captivi şi autorităţilor din Ierusalim, împreună cu istorisirea controversei dintre ce este adevărat şi ce este fals se găsesc în Ieremia, de la capitolul 27 până la 29.
Imediat după schimbul acesta de scrisori dintre Ieremia şi bătrânii israeliţilor din captivitate, profetul a primit instrucţiuni de a scrie într-o carte tot ce-i fusese descoperit cu privire la refacerea lui Israel. Acestea sunt raportate în capitolele 30 şi 31 ale cărţii lui Ieremia.
Acestea, împreună cu profeţiile din capitolul 25, sunt scrisorile şi rapoartele pe care profetul Daniel, „în anul dintâi al domniei lui Darius Medul”, le-a studiat cu rugăciune, la peste şaizeci de ani după ce fuseseră scrise. – Comentariile Elle G. White, în CBAZȘ, vol. 4, pp. 1157–1158

Cuvântul să fie ghidul vostru, regula voastră de conduită. El vă va învăța maniere rafinate, un comportament evlavios și o judecată fără greșeală. Studiați Cuvântul. Când sunteți nedumeriți și nu știți încotro să apucați, cercetați cuvântul ca să primiți îndrumări potrivite în cazul vostru. Căutați-L pe Domnul pentru călăuzire. Nu urmați niciodată ceea ce Domnul interzice în Cuvântul Său și căutați să faceți întotdeauna ce cere Cuvântul Său. „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). …
Nu există nicio acțiune din viața noastră de care Dumnezeu să nu fie interesat; nicio preocupare care să nu fie importantă în ochii Săi. „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, declară El (Matei 28:20). Dumnezeu este scutul și pavăza poporului Său. El Își întinde mâinile peste copiii Săi care se încred în El și nimeni nu îi poate răni fără ca, mai întâi, să lovească mâna lui Dumnezeu. – The Upward Look, p. 87

Însă prețioasa credință, inspirată de Dumnezeu, dă tărie și noblețe de caracter. Cu cât se stăruie mai mult asupra bunătății și harului Său, cu atât va fi mai clară și tot mai clară înțelegerea adevărului; va fi tot mai înaltă, mai sfântă dorința după curăția inimii și limpezimea gândirii. Sufletul care trăiește în atmosfera curată a cugetării sfinte este transformat prin legătura cu Dumnezeu, prin studiul Cuvântului Său. Adevărul este atât de mare, atât de cuprinzător, atât de adânc, atât de larg, încât eul dispare. Inima este înmuiată și supusă în umilință și iubire.
Și puterile naturale sunt extinse prin ascultare sfântă. Din studiul cuvintelor vieții, cei ce studiază pot dobândi minți dezvoltate, luminate, înnobilate. … Având suflete curate, vor deveni oameni tari. Va fi înviorată fiecare facultate intelectuală. Ei se pot educa și forma, așa încât toți cei din sfera lor de influență să poată vedea ce poate fi un om și ce poate face când este în legătură cu Dumnezeul înțelepciunii și al puterii. – My Life Today, p. 262

Luni, 2 martie: Să cerem har!

Exemplul lui Daniel în ce priveşte rugăciunea şi mărturisirea este dat pentru învăţătura şi încurajarea noastră. De aproape şaptezeci de ani, Israel fusese în captivitate. Ţara pe care Dumnezeu o alesese ca proprietate a Sa a fost dată în mâinile păgânilor. Cetatea preaiubită, primitoarea luminii Cerului, cândva bucuria întregului pământ, era acum dispreţuită şi degradată. Templul, care cuprinsese chivotul legământului lui Dumnezeu şi heruvimii slavei care umbreau scaunul harului, era în ruine. Până şi locul lui era profanat de picioare nesfinte. Oameni credincioşi care cunoscuseră slava de mai înainte erau plini de chin sufletesc pentru pustiirea casei sfinte care îl deosebea pe Israel ca popor ales al lui Dumnezeu. Oamenii aceştia fuseseră martori la avertizările lui Dumnezeu din cauza păcatelor poporului Său. Ei fuseseră martori la împlinirea acestui cuvânt. Ei mai fuseseră martori şi la făgăduinţele cu privire la favoarea Lui dacă Israel s-ar fi întors la Dumnezeu şi ar fi umblat cu băgare de seamă înaintea Lui. Peregrinii vârstnici, cu părul încărunţit, se duceau la Ierusalim ca să se roage între ruinele lui. Ei îi sărutau pietrele şi le udau cu lacrimile lor, când Îl implorau pe Domnul să aibă milă de Sion şi să-l acopere cu slava neprihănirii Lui. Daniel ştia că timpul rânduit pentru captivitatea lui Israel aproape se sfârşise, dar nu credea că, datorită faptului că Dumnezeu făgăduise să-i elibereze, ei înşişi nu aveau nimic de făcut. Cu post şi căinţă, el L-a căutat pe Domnul, mărturisind propriile păcate şi păcatele poporului său. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 4, p. 1172

Noi nu prețuim puterea și eficiența rugăciunii așa cum ar trebui s-o facem. „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Dumnezeu dorește să venim la El în rugăciune, ca să poată ilumina mintea noastră. Numai El poate să ne ofere o înțelegere clară a adevărului. Numai El poate să ne sensibilizeze și să ne supună inima. El poate să mărească inteligența noastră, ca să facem deosebire între adevăr și ideile false. El poate să întărească mintea șovăitoare și să-i dea o cunoaștere și o credință care vor rezista încercării. Prin urmare, rugați-vă fără încetare! Domnul care a auzit rugăciunea lui Daniel va auzi și rugăciunile voastre, dacă vă veți apropia de El asemenea lui Daniel. …
Noi trebuie să știm cum să ne rugăm. Rugăciunea banală, lipsită de viață, nu se va prinde de puterea divină. Rugăciunea este auzită de Dumnezeu atunci când vine dintr-o inimă zdrobită de sentimentul propriei nevrednicii. Rugăciunea a fost dată pentru mângâierea și pentru mântuirea noastră, pentru ca, prin credință și speranță, să ne putem însuși bogatele făgăduințe ale lui Dumnezeu. Rugăciunea este expresia dorințelor sufletului care flămânzește și însetează după neprihănire. – In Heavenly Places, p. 75

Dacă noi, ca popor, ne vom ruga așa cum s-a rugat Daniel și vom lupta cum a luptat el, smerindu-ne sufletul înaintea lui Dumnezeu, vom primi, la cererile noastre, răspunsuri la fel de însemnate și de evidente cum a primit Daniel. – Sfințirea vieții, p. 47

Marți, 3 martie: Valoarea mijlocirii

Ce cuprinde mijlocirea? Ea este lanțul de aur care îl leagă pe omul limitat de tronul Dumnezeului infinit. Omul pentru salvarea căruia a murit Hristos se roagă cu stăruință la tronul lui Dumnezeu, iar cererea lui este preluată de Isus, Cel care l-a răscumpărat cu propriul sânge. Marele nostru Preot Își așază neprihănirea asupra solicitantului sincer, iar rugăciunea lui Hristos se alătură celei a omului care se roagă.
Hristos Și-a îndemnat poporul să se roage neîncetat. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să fim întotdeauna pe genunchi, ci că rugăciunea trebuie să fie ca respirația sufletului. Oriunde ne-am afla, cererile noastre tăcute trebuie să se înalțe spre Dumnezeu, iar Isus, Avocatul nostru, va pleda în favoarea noastră, aducând la Tatăl cererile noastre împreună cu tămâia neprihănirii Lui. – That I May Know Him, p. 78

În timp ce Petru și Ioan erau arestați, ceilalți, cunoscând răutatea iudeilor, s-au rugat neîncetat pentru frații lor, temându-se ca nu cumva cruzimea manifestată față de Isus să se repete. De îndată ce apostolii au fost eliberați, ei i-au căutat pe ceilalți ucenici și le-au făcut cunoscut rezultatul cercetării. Mare a fost bucuria credincioșilor. …
Ucenicii s-au rugat ca să le fie dată o mai mare putere în lucrarea de predicare, căci au văzut că vor avea de întâmpinat aceeași hotărâtă împotrivire pe care a întâmpinat-o Domnul Hristos cât a fost pe pământ. În timp ce rugăciunile lor unite se înălțau în credință spre cer, a venit și răspunsul. Locul unde erau adunați s-a cutremurat și din nou au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Cu inimile pline de curaj, ei au pornit din nou să vestească Cuvântul lui Dumnezeu în Ierusalim. „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus”, și Dumnezeu binecuvânta în chip minunat eforturile lor. – Faptele apostolilor, p. 67

În timp ce execuția lui Petru a fost amânată, sub diferite pretexte, până după Paște, biserica lui Hristos a avut timp pentru o cercetare profundă a inimii și pentru rugăciuni fierbinți. Cereri stăruitoare erau amestecate cu lacrimi și post. Ei s-au rugat fără încetare pentru Petru; simțeau că lucrarea creștină nu se putea lipsi de el și că ajunseseră la un punct în care, fără ajutorul special al lui Dumnezeu, biserica lui Hristos s-ar stinge. Ziua execuției lui Petru a fost în sfârșit stabilită, dar rugăciunile credincioșilor continuau să se înalțe spre cer. În timp ce toată energia și mila le erau angajate în apeluri fierbinți, îngerii lui Dumnezeu îl păzeau pe apostolul închis. Nevoia cea mai mare a omului este ocazia lui Dumnezeu. – Istoria mântuirii, p. 293

Este cu neputință de estimat influența unei mame care se roagă. Ea Îl recunoaște pe Dumnezeu în toate căile ei. Ea își duce copiii în fața tronului harului și îi prezintă înaintea Domnului Isus, implorând binecuvântarea Sa asupra lor. Influența acelor rugăciuni este pentru copii ca „un izvor de viață”. Aceste rugăciuni înălțate cu credință constituie sprijinul și tăria mamei creștine. – Căminul adventist, p. 266

Miercuri, 4 martie: Lucrarea lui Mesia

Timp de șapte ani de când Isus Și-a început lucrarea, Evanghelia avea să le fie predicată îndeosebi iudeilor, trei ani și jumătate de Hristos personal, apoi de apostoli. „La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare” (Daniel 9:27). În primăvara anului 31 d.Hr., adevărata Jertfă a fost oferită pe Golgota. Atunci, catapeteasma templului a fost sfâșiată în două, arătând că se retrăseseră sfințenia și însemnătatea de la serviciul jertfelor. Venise timpul să înceteze jertfele și darurile în templul de pe pământ. Săptămâna aceasta – șapte ani – s-a încheiat în anul 34 d.Hr. Atunci, prin omorârea lui Ştefan cu pietre, iudeii au sigilat lepădarea Evangheliei; ucenicii, răspândiți în toate părțile din cauza persecuțiilor, „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul” (Faptele 8:4) și nu mult după aceasta s-a convertit Saul, persecutorul, care a devenit Pavel, apostolul neamurilor. – Hristos, Lumina lumii, p. 233

Ce subiect de meditație este jertfa pe care Domnul Isus a adus-o pentru păcătoșii pierduți! „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” Cum vom aprecia binecuvântările care au fost puse astfel la dispoziția noastră? Putea oare Domnul Hristos să sufere mai mult? Putea El oare să ne asigure binecuvântări mai abundente? Nu se va topi până și cea mai împietrită inimă atunci când ne amintim că, de dragul nostru, El a părăsit fericirea și slava cerului și a îndurat sărăcia și rușinea, cruzimea suferinței și o moarte teribilă? Dacă El nu ne-ar fi deschis, prin moartea și învierea Sa, ușa speranței, n-am fi cunoscut nimic altceva decât groaza întunericului și mizeria disperării. În starea noastră prezentă, așa favorizați și binecuvântați cum suntem, nu ne putem da seama din ce adâncuri am fost scăpați. Noi nu putem măsura cât de mult mai profunde ar fi fost suferințele noastre, cât de mult mai mari ar fi fost durerile noastre, dacă Domnul Hristos nu ne-ar fi cuprins cu brațul omenesc al simpatiei și iubirii Sale și nu ne-ar fi înălțat.

Noi ne putem bucura în nădejde. Mijlocitorul nostru este în sanctuarul ceresc, pledând în favoarea noastră. Prin meritele Sale, noi avem iertare și pace. El a murit ca să ne poată spăla păcatele, să ne îmbrace cu neprihănirea Sa și să ne facă gata pentru societatea cerului, unde putem locui pentru totdeauna în lumină. … Când Satana vă umple mintea cu deznădejde, tristețe și îndoială, rezistați sugestiilor lui. Spune-i despre sângele lui Isus care ne curățește de orice păcat. Singur nu te poți salva de sub puterea ispititorului, dar el tremură și fuge atunci când sunt implorate meritele acelui sânge prețios. Apoi nu vei accepta plin de recunoștință binecuvântările pe care Isus le revarsă? Nu vei bea cupa mântuirii pe care ți-o întinde El și nu vei chema Numele Domnului? Nu da pe față neîncredere în El, în Acela care te-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată! Nu întrista nici chiar pentru un singur moment inima milostivă a Mântuitorului, prin necredință! El veghează cu cel mai mare interes progresul tău pe calea spre ceruri, El vede eforturile tale pline de zel, reține căderile și revenirile tale, speranțele și temerile tale, luptele și biruințele tale. – Mărturii, vol. 5, p. 316

Joi, 5 martie: Timp profetic

În profeție, o zi reprezintă un an (Numeri 14:34; Ezechiel 4:6). Cele șaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani. Se dă un punct de plecare pentru această perioadă: „Să știi dar și să înțelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi, timp de șaizeci și două de săptămâni…” (Daniel 9:25), adică patru sute optzeci și trei de ani. Porunca pentru rezidirea Ierusalimului, așa cum a fost completată prin decretul lui Artaxerxes Longimanus (vezi Ezra 6:14; 7:1,9), a fost pusă în aplicare în toamna anului 457 î.Hr. De la data aceasta, patru sute optzeci și trei de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. După cele spuse în profeție, această perioadă trebuia să ajungă la Mesia, Cel Uns. În anul 27 d.Hr., Isus a primit, la botezul Său, ungerea Duhului Sfânt și, curând după aceea, Şi-a început lucrarea. Atunci s-a vestit solia: „S-a împlinit vremea.” – Hristos, Lumina lumii, p. 233

La prima venire a lui Hristos, preoții și cărturarii din Cetatea Sfântă, cărora le-au fost încredințate revelațiile lui Dumnezeu, ar fi putut discerne semnele timpului și ar fi putut vesti venirea Celui Făgăduit. Astfel, profeția lui Mica arătase locul nașterii Sale, Daniel specificase timpul venirii Lui (Mica 5:2; Daniel 9:25). Dumnezeu încredințase aceste profeții conducătorilor iudei. Erau deci vinovați că n-au știut și n-au făcut cunoscut poporului că venirea lui Mesia era la ușă. Neștiința lor nu era decât urmarea unei neglijențe păcătoase. – Tragedia veacurilor, p. 313

Fiecare suflet este înconjurat de o atmosferă proprie – o atmosferă încărcată, poate, cu puterea credinței dătătoare de viață, de curaj, speranță și înmiresmată cu parfumul iubirii. Sau poate fi o atmosferă apăsătoare, rece, din cauza nemulțumirii și egoismului, sau otrăvită de mânjitura aducătoare de moarte a păcatului preferat. Conștient sau nu, fiecare persoană cu care venim în contact este influențată de atmosfera pe care o emanăm în jur.
Aceasta este o responsabilitate de care nu ne putem elibera. Cuvintele noastre, îmbrăcămintea noastră, comportamentul nostru, chiar și expresia înfățișării noastre, toate au o influență. De impresia pe care o facem astfel, depind rezultatele spre bine sau spre rău, pe care nimeni nu le poate aprecia. Fiecare impuls în acest fel este o sămânță semănată și care își va aduce roadele ei. Ea este o verigă în lanțul cel lung al evenimentelor omenești, fără să știm până unde se va întinde. Dacă, prin exemplul nostru, îi ajutăm pe alţii să îşi dezvolte principiile cele bune, le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei exercită aceeași influență asupra altora, iar aceștia, la rându-le, asupra altora; în acest fel, fără să ne dăm seama, prin influența noastră mii de oameni ajung să fie binecuvântați. – Parabolele Domnului Hristos, p. 339

Revenirea Domnului a fost în toate veacurile nădejdea urmașilor Săi adevărați. Făgăduința Mântuitorului la despărțirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie și de o speranță pe care suferința n-o putea stinge și încercările nu puteau să o umbrească. În mijlocul suferinței și al persecuției, „arătarea marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos,” a fost „fericita nădejde”. Când creștinii tesaloniceni erau copleșiți de întristare la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a fi martorii revenirii Domnului, Pavel, învățătorul lor, le îndrepta atenția către învierea care urma să aibă loc la revenirea Mântuitorului. … „Și astfel”, spunea el, „vom fi pentru totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:16-18). – Tragedia veacurilor, p. 302

Vineri, 6 martie

Pentru studiu suplimentar: Astăzi cu Dumnezeu, cap. „Ajutor la studiu”, p. 43 (4 februarie); Sfințirea vieții, cap. 6, „Rugăciunea lui Daniel”, pp. 46–52.