Ediția instructori (st. 5)
Partea I: PRIVIRE GENERALĂ
Textul-cheie: Apocalipsa 5:5,6
Pasajul studiat: Apocalipsa 6 prezintă evenimentele care se petrec atunci când Mielul rupe primele șase din cele șapte peceți.
Introducere: Capitolul 6 descrie primele șase din cele șapte peceți. Scena aceasta urmează imediat după viziunea despre sala tronului ceresc din capitolul 5.
Temele studiului:
I. Cei patru călăreți (Apocalipsa 6:1-8) înfățișează răspândirea Evangheliei și consecințele respingerii ei.
Interpretarea aceasta depinde de modul în care sunt identificați calul alb și călărețul lui (vers. 1,2; vezi tema 1 de mai jos).
II. Fundalul principal vechi-testamentar al scenei cu cei patru cai îl constituie blestemele legământului.
Legământul din Vechiul Testament, cu binecuvântările și cu blestemele lui, este preluat în capitolul 6 ca metaforă a Evangheliei.
III. Judecățile descrise în Apocalipsa 6 îi afectează pe copiii lui Dumnezeu.
Aceasta are la bază făgăduințele și amenințările prevăzute în legământul cu Israel din Leviticul 26 și Deuteronomul 32.
IV. Pasajul despre sufletele de sub altar nu se referă la starea morților.
Pecetea a cincea (Apocalipsa 6:9-11) a fost adusă de multe ori ca argument că oameni decedați ar fi conștienți de ce se întâmplă în jurul lor.
V. Interpretarea adventistă a peceții a șasea este susținută de text.
Analiza atentă a pasajului din Apocalipsa 6:12-14 indică faptul că el se referă la o mişcare în timp și că soarele, luna şi stelele au aici o semnificație literală, nu simbolică.
Aplicația pentru noi: Participanții sunt invitați să analizeze relevanța interpretării adventiste a pasajului din Apocalipsa 6:12-14 și să răspundă la întrebarea ridicată de Isus în Apocalipsa 6:17.
Partea a II-a: COMENTARIU
Apocalipsa 6 este continuarea capitolului 5. Primul cuvânt din capitolul 6 este „și” (gr. kai), indicând relația lui cu cel anterior. Capitolul 5 se încheie cu imaginea în care Mielul ține sulul (vers. 7,8) și primește închinare din partea oștii cerești (vers. 12-14). Ioan urmărește ce se întâmplă mai departe (capitolele 5 și 6 încep cu expresia „și am văzut” – Apocalipsa 5:1; 6:1) și Îl vede pe Miel rupând pecete după pecete (Apocalipsa 6:1,3,5,7,9,12).
Evenimentele produse la ruperea peceților nu constituie conținutul sulului. Toate cele șapte peceți trebuie rupte pentru ca sulul să poată fi desfăcut și citit (vers. 14).
Temele principale ale studiului 5 pe larg:
I. Cei patru călăreți (Apocalipsa 6:1-8) înfățișează răspândirea Evangheliei și consecințele respingerii ei.
Interpretarea aceasta depinde de simbolistica acestui cal alb și a călărețului lui (Apocalipsa 6:1,2). În afară de acest cal, toți ceilalți produc calamități. În Apocalipsa, albul este întotdeauna reprezentativ pentru Hristos sau pentru poporul Lui. Cununa purtată de călăreț (gr.: stephanos) este coroana victoriei. Cu o singură excepție (Apocalipsa 9:7), în Noul Testament tipul acesta de coroană este întotdeauna asociat cu Hristos și/sau cu poporul Său. De asemenea, în primele cinci capitole din Apocalipsa, cuvântul pentru „a birui” (gr. nikôn, nikêsêi) se referă tot la Hristos și la poporul Său (vezi, de exemplu, Apocalipsa 3:21). Călărețul de pe calul alb din Apocalipsa 19 este clar Hristos și seamănă foarte mult cu descrierea din Apocalipsa 6:2.
O temă majoră a cărții Apocalipsa o constituie contrafacerile. Însă, întotdeauna când este descrisă o contrafacere, cititorul este pus în gardă. În Apocalipsa 6:1,2, nu există niciun indiciu că acest călăreț ar reprezenta ceva rău. Călărețul din Apocalipsa 19 poartă o coroană împărătească (gr. diadêma) și nu o coroană a victoriei, însă diferența este explicabilă, deoarece ne aflăm la un alt stadiu al conflictului. Apocalipsa 6 reprezintă biserica luptătoare, pe când Apocalipsa 19 reprezintă biserica triumfătoare. Se pare că ideea principală transmisă de cei patru călăreți este biruinţa lui Hristos, înaintarea Evangheliei și opoziția față de ea.
II. Fundalul principal vechi-testamentar al scenei cu cei patru cai.
Capitolele 4 și 5 au ca temă principală tronul, ca miză a conflictului. Tema capitolului 6 o constituie blestemele legământului. Cuvântul „a blestema” aici nu înseamnă a rosti cuvinte injurioase, ci a suferi consecințele neascultării (Leviticul 26:21-26; Deuteronomul 32:23-25,41-43 și Ezechiel 14:12-21). În Vechiul Testament, blestemele acestea erau sabia, foametea, boala și animalele sălbatice. Uneori, ele erau înșeptite (Leviticul 26:21,24) sau aduse la îndeplinire de patru cai de culori diferite (Zaharia 1:8-17; 6:1-8).
În Vechiul Testament, legământul a fost încheiat între Dumnezeu și Israel. Binecuvântările și blestemele legământului veneau în mod literal asupra lui Israel. În Noul Testament, credincioșia față de legământul făcut cu Israel este stabilită în funcție de raportarea la Hristos. Cei care Îl urmează pe Hristos sunt binecuvântați (Ioan 12:32; Faptele 13:32,33; 2 Corinteni 1:20), iar cei care Îl resping cad sub blestem (Romani 8:3; Galateni 3:13).
III. Judecățile descrise în Apocalipsa 6 îi afectează pe copiii lui Dumnezeu.
Apocalipsa 6 își are rădăcina în făgăduințele și amenințările legământului din Leviticul 26 și Deuteronomul 32. Dacă judecățile celor șapte trâmbițe cad asupra celor răi (Apocalipsa 9:4,20,21), judecățile celor șapte peceți cad asupra lumii creștine apostate.
IV. Pasajul despre sufletele de sub altar (Apocalipsa 6:9-11) nu se referă la starea morților.
Unii consideră că sufletele pe care le-a văzut Ioan sub altar ar constitui o dovadă că omul ar continua să fie conștient după ce moare. Dacă ar fi așa, atunci versetul acesta ar contrazice învierea în trup (1 Corinteni 15:42-44,53), precum și învățătura din Geneza 2:7, unde sufletul este întreaga ființă umană, și cea din Eclesiastul 9:5, unde se afirmă că omul, odată ce a murit, nu mai este conștient. Textul din Apocalipsa este evident simbolic, un ecou al relatării despre Cain și Abel (Geneza 4:10,11) și al altarului arderii-de-tot din sanctuarul evreiesc, căci doar la picioarele lui era turnat sângele jertfei (Leviticul 5:9).
Sufletele de sub altar nu sunt spirite fără trup suite la cer. Martirii vor reveni la viață abia la începutul mileniului (Apocalipsa 20:4). La fel ca în cazul sângelui lui Abel, martirii sunt înfățișați strigând de pe pământ, nu în cer. Glasul sângelui care strigă din pământ exprimă metaforic ideea că relele pe care le-au suportat ei nu vor fi uitate de Dumnezeu, care îi va învia la a doua venire a lui Hristos (1 Tesaloniceni 4:16).
V. Interpretarea adventistă a peceții a șasea este susținută de text.
În cartea Tragedia veacurilor și în alte scrieri ale primilor adventiști de ziua a șaptea, pasajul din Apocalipsa 6:12-14 este aplicat la evenimente relativ recente. Pasajul descrie două cutremure, separate de o serie de semne cerești. Primul cutremur prezis se considera că s-a împlinit în 1755 la cutremurul din Lisabona. După aceea, a avut loc întunecarea soarelui și înroșirea lunii în 1780 și căderea stelelor în 1833. Cerul „strâns ca o carte de piele pe care o faci sul” și mutarea din loc a insulelor și a munților se considera că urmau să se petreacă în viitor.
Interpretarea aceasta a ridicat două întrebări pertinente: 1) Pasajul se deschide cu expresia: „Când a rupt Mielul pecetea a șasea”. Prin urmare, logic ar fi ca evenimentele menționate în pasaj să se petreacă toate odată, nu la distanță de câteva decade. 2) Cutremurele, soarele, luna și stelele trebuie înțelese de fapt ca niște simboluri ale unei maladii spirituale? Studiul atent al textului grecesc oferă răspunsuri la ambele întrebări.
În primul rând, cutremurul din versetul 12 nu se produce în același timp cu evenimentele descrise în versetul 14. Cutremurul din versetul 12 („un mare cutremur de pământ”, gr. seismos megas) se corelează cu cel din Apocalipsa 11:13 („un mare cutremur de pământ”, gr. seismos megas) care are loc înainte de închiderea timpului de probă (eveniment care se produce la începutul trâmbiței a șaptea, Apocalipsa 10:7). În schimb, mutarea tuturor munților și a tuturor insulelor (Apocalipsa 6:14) se corelează cu Apocalipsa 16:20, eveniment care are loc după închiderea timpului de probă. De aceea, dacă aceste două evenimente se produc la un interval de timp nedeterminat, avem motive să credem că și celelalte evenimente din Apocalipsa 6:12-14 se pot împlini la o oarecare distanță în timp.
În al doilea rând, în versetele 12 și 13 există patru comparații introduse de conjuncția greacă hôs („ca” sau „cum”). Cuvântul acesta introduce de obicei un simbol, care funcționează cel mai bine atunci când ceea ce îl precedă pe hôs este literal. Soarele propriu-zis se face negru „ca” un sac de păr și luna se face „ca” sângele. Descrierile sunt simbolice, însă corpurile cerești sunt reale.
Partea a III-a: APLICAȚIA PENTRU NOI
1. Pionierii adventiști de ziua a șaptea au considerat că Apocalipsa 6:12-14 s-a împlinit prin cutremurul din Lisabona din 1755, prin ziua întunecată din 1780 și prin căderea stelelor din 1833, în decursul a aproape 100 de ani. Este interpretarea aceasta confirmată sau infirmată de pasajul paralel din Matei 24? Ce răsplată spirituală are istoricistul care citește pecetea a șasea?
Cuvântul „atunci” din versiunea în limba română a textului din Matei 24:30 pare într-adevăr a asocia toate semnele cerești cu a doua venire a lui Isus, un eveniment viitor. Însă textul grecesc conține doar termenul „și” (kai) și este nedeterminat temporal, la fel ca Apocalipsa 6:12-14. Matei 24 nu infirmă interpretarea adventistă a acestui pasaj din Apocalipsa.
Interpretările adventiste ale profeției ne asigură că (1) Dumnezeu conduce istoria, (2) că misiunea Sa pentru timpul sfârșitului și pentru poporul Lui din timpul sfârșitului este clară și (3) că El îi poată de grijă poporului Său, răzbunându-i pe martiri (Apocalipsa 6:11) și protejându-i pe cât mai mulți posibil în haosul produs de Satana înainte de revenirea lui Isus (Apocalipsa 7:1-3).
2. La finalul capitolului 6, se ridică întrebarea: „Cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17). Cum răspunde Biblia la această întrebare și ce relevanță are acest răspuns astăzi? Dumnezeu are un popor care va putea să stea în picioare în zilele finale, când tulburările de pe pământ vor atinge intensitatea maximă. La fel ca Isus în ultimele Sale zile înainte de răstignire, urmașii lui Hristos vor rămâne devotați chemării lor. Să ne pregătim acum cu toții pentru acel timp. Săptămâna viitoare, vom discuta mai mult despre acest subiect.
