ABSOLUTUL, ȚINTĂ SUPREMĂ

Nu mai este nimeni din casa lui Saul ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?…
2 Samuel 9:3

Ascultă ediția audio aici.

Lumea este într-o continuă cursă, fiecare concurează cu fiecare și cu el însuși. Ceea ce ieri era „cel mai” sau „cea mai” azi e o simplă banalitate. Fiind prinși în această cursă infernală, nu mai avem timp de noi, de sentimentele noastre, de relațiile noastre unii cu alții; rămânem aceeași și ieri, și azi, și mâine și, justificat, nu avem timp. Când ne dezvoltăm caracterul? Când să ne extindem relațiile cu semenii noștri? Când să ne bucurăm de trăirile de zi cu zi? Când să mai gândim să transpunem „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu în noi?

Trăim într-o lume relativă, în care valorile se măsoară în comparații. Buni ca Maica Tereza. Filantropi ca Charles Francis Feeney, care a promis că-și va dona întreaga avere și aproape și-a realizat țelul. Dedicați ca… etc. Cine oare își mai propune să fie după chipul lui Dumnezeu?

Filantrop ca Dumnezeu – „a dat pe Fiul Său”. Dedicat ca Dumnezeu – „nu te va părăsi niciodată” etc.

Și totuși David și-a propus să fie bun ca Dumnezeu și a reușit. Mefiboșet, nepotul dușmanului său de moarte, a fost inclus în elita familiei sale regale; a fost făcut prieten pentru tot restul vieții, să aibă cu cine împărți pâinea; a devenit unul din oamenii de încredere, față de care nu mai erau secrete; a devenit unul de-ai casei etc.

Relativul spune: „Îl ajuți o dată, îi spui doar ce poți să-i spui, îl duci doar în anumite locuri”, dar absolutul dumnezeiesc nu pune hotare, nici condiții, nici opreliști, ci te face cetățean al Împărăției.

Fiți buni! Nu ca lumea. Nici ca eroii ei, ci fiți buni ca Dumnezeu!

Fiți buni ca niște fii ai Cerului!