[Miercuri] Urie Hetitul

Urie Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte. (2 Samuel 23:39)

Urie intră în scena biblică fără nicio introducere prealabilă. El este unul dintre ofiţerii de rang înalt din armata lui David. Din puţinele date pe care le avem despre el, ştim că era hitit (hetit). Aparţinea unui neam războinic, care cu 250 de ani în urmă stăpânise aproape toată Asia Mică, nordul Mesopotamiei şi o parte din Siria. În anul 1272 î.Hr., în urma unei celebre bătălii cu Imperiul Egiptean din vremea lui Ramses al II-lea, Siria a fost împărţită între cele două mari puteri ale timpului. Descoperirile arheologice au scos la lumină străvechea capitală a acestei civilizaţii – Hattuşa. Aceasta spune ceva despre originea nobilă a lui Urie.

Nu ştim motivul prezenţei lui în armata lui David, dar este clar că nu este un mercenar aventurier. În 2 Samuel 12, Natan vorbeşte despre el ca fiind un familist convins. Este căsătorit cu Bat-Şeba, iar declaraţiile din capitolul 11, versetul 11 ni-l prezintă ca pe unul în a cărui experienţă religioasă chivotul ocupă un loc central. Respectul său pentru chivot şi pentru rege ne demonstrează convingeri religioase autentice. Caracterul său este o îmbinare fericită între disciplina militară şi trăsăturile morale ale religiei adoptate. Este înţelept, viteaz, iscusit în planuri de luptă, dar, în acelaşi timp, dă dovadă de o subordonare absolută faţă de cel care pentru el este „omul lui Dumnezeu”. Această nobleţe a lui Urie încurcă planurile lui David de a-şi ascunde păcatul cu Bat-Şeba. Chiar şi sub efectul beţiei, puse la cale tot de David, Urie rămâne consecvent principiilor sale.

Moare fără să cunoască planul josnic al lui David şi al lui Ioab, fără să ştie de dezonoarea adusă familiei şi numelui lui tocmai de acela de la care se aștepta cel mai puţin – omul lui Dumnezeu. Dacă ar fi cunoscut toate acestea, ar fi fost atât de dezamăgit încât, probabil, şi-ar fi dorit singur moartea.

Istoria lui Urie este una tristă. Ca oameni ai lui Dumnezeu, nu avem niciun drept să le producem suferinţă sau dezamăgire celor care, cu atâta nobleţe, primesc fără rezerve principiile cerului. Este viaţa noastră o continuă susţinere a credinţei celor de lângă noi sau este, pentru ei, o mare dezamăgire şi o mare descurajare? Tu alegi!

Lucian Floricel, pastor, Conferința Muntenia

Material preluat de pe devotionale.ro.