Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.
Psalmii 139:18
Este ora 3:00 dimineața și totul este liniștit. Văd strălucirea luminii de pe stradă prin jaluzele. Alte lumini mai mici pâlpâie în cameră, verzi și roșii. Este o liniște deplină și sunt singură. Mă simt foarte confortabil; anestezicul și analgezicele m-au făcut să fiu perfect echilibrată între relaxare și recunoștință profundă.
Când pacienții se tem de operație, uneori este vorba de frica de a muri. Mi-a fost frică astăzi. Atât de mult, încât mi-a crescut tensiunea arterială. M-am gândit că s-ar putea să nu mă trezesc după operație și că, dacă mă voi trezi, durerea va fi copleșitoare. Dar acum, iată-mă aici, iar Dumnezeu este cu mine.
În timp ce stau în patul confortabil, fără durere, gândurile mele se îndreaptă spre o lectură care m-a provocat să mă gândesc la singurul lucru pe care l-am adus cel mai des în rugăciune înaintea lui Dumnezeu în acest an. Am descoperit că m-am apropiat cel mai des de El cerându-I binecuvântarea. Și acum, în liniștea de la miezul nopții, mă gândesc la această întrebare: Este oare corect să cer mereu ceva de care am nevoie? Unde sunt actele mele de devotament, psalmii de laudă sau cuvintele de mulțumire și recunoștință? Ce spune despre relația mea cu Dumnezeu faptul de a cere mereu binecuvântare, de a sta cu mâna întinsă?
În acest moment, în momentul meu de liniște de la miezul nopții, îmi dau seama că nu este vorba atât de mult de relația mea cu Dumnezeu, ci, mai degrabă, de relația Lui cu mine. Mă tem că binecuvântările Lui se vor termina? Că El va ajunge în cele din urmă să fie nerăbdător cu mine? Că poate El are doar un număr limitat de binecuvântări de oferit și că eu sunt aproape de a atinge maximum?
Dar, în timp ce stau în pat, văd că Dumnezeu este generos și că este în natura Lui să dea, iar mâna mea deschisă mă plasează exact în relația corectă cu El. Recunoaște abundența Sa și nevoia mea; rezervorul Său nemărginit de binecuvântări și mâna mea minusculă, cerând; generozitatea Sa bogată și neîntreruptă în a se revărsa pentru noi într-o altă liniște de la miezul nopții, cu atât de mult timp în urmă.
Voi continua să cer, recunoscând că, fără El, nu pot face nimic. Fără El, nu există nimic. Fără El, eu nu sunt nimic. Și astfel, până când, în sfârșit, inima mea va bate alături de a Lui, nu pot face altceva decât să cer binecuvântarea Lui.
