Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!
Psalmii 139:23,24
Timpul părea să se dilate, în timp ce aerul condiționat de la fereastră se chinuia să răcească dormitorul la 20 de grade. Era ora 3:00 după-amiaza. Ne recuperam după un virus sever la stomac în mijlocul unui val de căldură record, care ne defectase celelalte două unități de aer condiționat în acea săptămână. Pierderea a fost cruntă.
În timp ce stăteam întinsă acolo, așteptând să mă simt mai bine, gândurile la recenta dramă imobiliară a familiei mele îmi apăreau în minte. Mai multe companii fără scrupule reușiseră să înșele o persoană dragă mie înainte de a muri, iar acum averea părea să se evapore în mijlocul căldurii litigioase. M-a durut profund. Nu doar pentru moștenire, ci și pentru cât de mult însemnase pentru ea! Lacrimi și sudoare se amestecau pe buzele mele în timp ce mă rugam cu stăruință ca Dumnezeu să mă ajute să predau bunurile acum, înainte de judecată. „Doamne, Îți dau casa mea! Te rog să mă judeci acum și să mă înveți cum să trăiesc corect, astfel încât copiii mei să fie binecuvântați cu lucruri veșnice!”
Câteva zile mai târziu, când a început Sabatul, o strălucire portocalie stranie a sfidat soarele. O coloană uriașă de fum s-a înălțat deasupra crestei noastre, creând vânturi puternice, trimițând fulgere uscate pe cer în coloane groase. Incendiul mortal McKinney se îndrepta cu furie spre orașul nostru. În dimineața următoare, eram sub avertizare de evacuare.
Întunericul mi-a trântit rugăciunea de predare în față și m-am înecat în frică și nesiguranță. M-am rugat cu disperare: „Doamne, este acesta răspunsul Tău? Oare ne vom pierde casa? Ar trebui să mă duc la biserică sau să stau acasă și să împachetez?” Niciun răspuns, ci doar tăcere. Mă simțeam amorțită de șoc.
Anxietatea a crescut în timp ce am aruncat în microbuz un sac cu câteva haine. „Este de ajuns? Ar trebui să încerc să salvez mai multe lucruri?” Chiar și în disperarea aceea, știam unde să găsesc liniștea. Trebuia să fiu în casa lui Dumnezeu.
În timpul slujbei, pacea s-a menținut cu greu în timp ce meditam la Psalmul 23. După ce am luat prânzul la o prietenă, m-am uitat pe fereastră. Cerul portocaliu închis, plin de cenușă care cădea, părea apocaliptic. O rafală de căldură m-a întâmpinat când am ieșit pe ușă. M-am întors către soțul meu și i-am spus din adâncul sufletului: „Este timpul să mergem să împachetăm acum”.
