Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.
Isaia 26:3
Data de 22 octombrie 1844 a fost Marea Dezamăgire pentru milleriți, dar pentru Jason Nebres, soțul meu, și pentru mine, 12 august 2021 a fost marea noastră dezamăgire. După doi ani în care nu am putut merge acasă, ne-am îndreptat entuziasmați către Aeroportul Suvarnabhumi. Drumul de la Universitatea Internațională Asia-Pacific (AIU) Saraburi, Thailanda, către Bangkok durează cam două ore, așa că am plecat mai devreme pentru a avea timp îndeajuns să facem check-inul și să completăm toate formularele de care era nevoie.
Când ne-am apropiat de zona de check-in, un bărbat a venit la noi și ne-a spus că nu puteam zbura spre Cebu prin Hong Kong, deoarece guvernul filipinez interzisese zece țări, printre care și Thailanda. Noi știam despre această interdicție de călătorie, dar agenta noastră de turism ne asigurase că zborul nostru era în regulă, așa că am crezut că totul va fi bine. Am încercat să îl convingem pe acel bărbat că Cebu știa că venim și i-am arătat codul QR ca dovadă că ne înregistraserăm pentru carantină. El era dispus să ne lase să mergem, dacă vreo autoritate garanta pentru noi. Cu ajutorul fiului nostru, Jojie, am primit o copie a reglementărilor de călătorie, care spunea că cetățenilor li se permite să intre în țară dacă nu fuseseră în niciuna din cele zece țări în ultimele paisprezece zile.
Ne simțeam ca un balon umflat bine care este spart cu un ac. Speranțele noastre de a merge acasă s-au spulberat. Ce facem acum? Am sunat-o pe șefa Departamentului de resurse umane de la AIU ca să îi spunem despre problema noastră. Ea a sunat-o pe agenta noastră de turism care ne-a asigurat că ne va rezerva alte bilete. Copiii noștri, Jun și Kaye, ne-au invitat să stăm cu ei în Bangkok, dar ne-au avertizat că va trebui să stăm în cameră întreaga zi, pentru că Bangkok era blocat de starea de urgență. Am închiriat un taxi să ne ducă înapoi la AIU. Din fericire, puteam să mergem înapoi în apartamentul nostru gol. Slavă Domnului că am avut un loc în care să stăm și prieteni care ne-au ajutat să trecem peste această dezamăgire având grijă de tot ce aveam nevoie –oale, tigăi, lenjerie de pat, prosoape, perdele și mâncare!
Această experiență grea ar fi putut să mă ducă ușor la depresie. Dar mă prind de făgăduința lui Dumnezeu că va da pace celor a căror minte este concentrată asupra Lui și care se încred în El. Cu Isus ca putere și sprijin al meu, am decis să trăiesc fiecare zi pe rând și să Îl las pe El să conducă.
