[Marți] 7 August
În capitolul 43 din cartea Faptele apostolilor, Ellen White explică mai pe larg ce s-a întâmplat în cazul lui Onisim. Citeşte acest capitol în întregime şi vei afla că Onisim era un hoţ, dar Pavel era dispus să pledeze pentru el în faţa lui Filimon. De ce? Ce înţelegem, în urma acestei situaţii, cu privire la următoarele concepte?
Pocăinţă_____________________________________________
Iertare______________________________________________
Compasiune__________________________________________
Cap. 43- În Roma
Odată cu deschiderea navigaţiei, sutaşul şi întemniţaţii lui au pornit în călătoria lor mai departe spre Roma. O corabie alexandrină, cu numele “Castor şi Polux” iernase în Malta, în drumul ei spre apus, şi pe aceasta s-au îmbarcat călătorii. Deşi a fost oarecum întârziată de vânturile potrivnice, călătoria s-a terminat totuşi cu bine şi corabia a aruncat ancora în frumosul port Puzole, de pe coasta Italiei. FA 447.1
În locul acesta erau câţiva creştini şi ei au stăruit de apostol să rămână cu ei şapte zile, privilegiu acordat cu bucurie de către sutaş. De când primiseră epistola lui Pavel către cei din Roma, creştinii din Italia au aşteptat cu dor o vizită din partea apostolului. Ei nu s-au aşteptat însă să-l vadă venind ca întemniţat, însă suferinţele lui n-au făcut decât ca el să le fie şi mai drag. Distanţa de la Puzole la Roma fiind doar de o sută şaptezeci de kilometri şi portul fiind în continuă legătură cu metropola, creştinii din Roma au fost informaţi de apropierea lui Pavel şi unii dintre ei au pornit să-i iasă în întâmpinare şi să-i spună bun venit. FA 447.2
În a opta zi de la debarcare, sutaşul şi întemniţaţii lui au pornit spre Roma. Plin de bunăvoinţă, Iuliu a acordat apostolului orice favoare ce stătea în puterea lui s-o facă; însă el nu-i putea schimba starea lui de întemniţat sau să-l libereze de lanţul ce-l lega de ostaşul ce-l păzea. Pavel păşea cu o inimă grea către mult aşteptata vizită în metropola lumii. Cât de deosebite erau împrejurările de acelea pe care le anticipase el! Oare cum avea el să vestească Evanghelia fiind în lanţuri şi stigmatizat? Speranţa lui de a câştiga multe suflete la adevăr în Roma părea sortită dezamăgirii. FA 448.1
În cele din urmă, călătorii au ajuns la Forul lui Apiu, la şasezeci de kilometri de Roma. Făcându-şi loc prin mulţimile care se îmbulzeau în acest important loc de comunicaţie, bătrânul cu părul încărunţit, legat în lanţuri împreună cu criminali cu privirea fioroasă, a fost obiectul multor priviri dispreţuitoare şi subiectul multor glume josnice şi batjocoritoare. FA 448.2
Deodată, s-a auzit un strigăt de bucurie şi un bărbat s-a desprins din mulţime, căzând pe grumazul întemniţatului, îmbrăţişându-l cu lacrimi şi plin de bucurie, cum ar fi salutat un fiu pe un tată ce lipsise vreme îndelungată. Iarăşi şi iarăşi scena s-a repetat pe măsură ce, cu ochii strălucind de o iubitoare aşteptare, mulţi descopereau în întemniţatul în lanţuri pe acela care la Corint, la Filipi, la Efes, le adresase cuvintele vieţii. FA 448.3
Cum ucenicii cu multă dragoste se înghesuiau călduros în jurul tatălui lor în Evanghelie, întreaga grupă a ajuns să nu se mai poată mişca. Ostaşii devin nerăbdători din pricina întârzierii, totuşi ei nu au inima aceea ca să întrerupă această fericită întâlnire; căci şi ei învăţaseră, de asemenea, să-l respecte şi să-l stimeze pe întemniţatul lor. Pe această faţă obosită şi chinuită de dureri, ucenicii au văzut oglindindu-se chipul lui Hristos. Ei l-au asigurat pe Pavel că nu l-au uitat şi nici n-au încetat să-l iubească; şi că ei îi sunt îndatoraţi pentru fericita nădejde care le-a însufleţit viaţa şi le-a adus împăcarea cu Dumnezeu. În zelul iubirii lor, ei l-ar fi purtat pe umeri tot drumul până în cetate; dacă li s-ar fi îngăduit să aibă acest privilegiu. FA 448.4
Puţini îşi dau seama de însemnătatea acestor cuvinte ale lui Luca, anume că atunci când Pavel i-a văzut pe fraţii săi “a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a îmbărbătat”. În mijlocul grupei de credincioşi care plângeau şi-şi dovedeau iubirea şi care nu se ruşinau de lanţurile lui, apostolul L-a lăudat pe Dumnezeu cu glas tare. Norul de întristare care se lăsase asupra spiritului său dispăruse. Viaţa lui de creştin fusese o succesiune de încercări, suferinţe şi dezamăgiri, dar în ceasul acesta el se simţea răsplătit din belşug. Cu pas sigur şi cu inima plină de bucurie, el şi-a continuat drumul. El nu avea să se plângă de trecut şi nici să se teamă de viitor. Ştia că-l aşteaptă lanţuri şi întristări; dar ştia, de asemenea, că-i fusese rânduit lui să elibereze suflete de nişte lanţuri cu mult mai grozave şi el s-a bucurat de suferinţele sale pentru cauza lui Hristos. FA 449.1
La Roma, sutaşul Iuliu i-a predat pe întemniţaţii săi căpitanului gărzii palatului. Raportul cel bun pe care el l-a dat despre Pavel împreună cu scrisoarea din partea lui Festus au făcut ca apostolul să fie privit cu bunăvoinţă de căpitan şi, în loc să fie aruncat în închisoare, i s-a îngăduit să locuiască într-o casă aparte, închiriată de el. Deşi chiar şi acolo era legat cu lanţuri de un ostaş, el avea libertatea să-şi primească prieteni şi să lucreze pentru înaintarea Împărăţiei lui Hristos. FA 449.2
Multor iudei care, cu ani mai înainte, fuseseră alungaţi din Roma, li s-a îngăduit să se întoarcă, aşa că acum se găsea acolo un mare număr dintre ei. Acestora, mai înainte de toate, s-a hotărât Pavel să le prezinte faptele cu privire la el şi la lucrarea sa, mai înainte ca vrăjmaşii lui să fi avut ocazia să-i învenineze împotriva lui. Deci, la trei zile după sosirea lui în Roma, el a chemat laolaltă pe fruntaşii lor şi, într-un chip simplu şi direct, le-a arătat de ce venise el la Roma ca întemniţat. FA 450.1
“Fraţilor”, a zis el, “fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinţilor noştri, am fost băgat la închisoare în Ierusalim, şi de acolo am fost dat în mâinile romanilor. După ce m-au supus la cercetare, ei aveau de gând să-mi dea drumul, pentru că nu era în mine nici o vină vrednică de moarte. Dar Iudeii s-au împotrivit şi am fost silit să cer să fiu judecat de Cezar, fără să am de altfel nici un gând să pârăsc neamul meu. De aceea, v-am chemat să vă văd, şi să vorbesc cu voi; căci din pricina nădejdii lui Israel port eu acest lanţ”. FA 450.2
El nu a spus nimic despre suferinţele pe care le îndurase din partea iudeilor şi nici despre repetatele uneltiri de a-l ucide. Cuvintele lui erau marcate de prudenţă şi bunătate. El nu a căutat să câştige de partea sa atenţia şi simpatia acestora, ci să apere adevărul şi să susţină onoarea Evangheliei. FA 450.3
Drept răspuns, ascultătorii lui au declarat că ei nu primiseră nici o învinuire împotriva lui, prin scrisori publice sau particulare, şi că nici unul dintre iudeii care veniseră la Roma nu-l învinuiseră de vreo nelegiuire. De asemenea, ei şi-au exprimat o puternică dorinţă, aceea de a afla motivele credinţei în Hristos. Ei au spus: “Ştim că partida aceasta pretutindeni stârneşte împotrivire”. FA 451.1
Fiindcă ei înşişi doreau lucrul acesta, Pavel le-a cerut să stabilească o zi când el să le prezinte adevărurile Evangheliei. La timpul hotărât au venit mulţi. “Pavel le-a vestit Împărăţia lui Dumnezeu, le-a adus dovezi, şi a căutat să-i încredinţeze, prin legea lui Moise şi prin Prooroci despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea ţinea de dimineaţă până seara”. El şi-a istorisit propria sa experienţă şi a prezentat argumente din Scripturile Vechiului Testament cu simplitate, sinceritate şi putere. FA 451.2
Apostolul a arătat că religia nu constă din ritualuri şi ceremonii, crezuri şi teorii. Dacă ar fi aşa, atunci omul firesc ar putea să o priceapă prin cercetare, aşa cum înţelege lucrurile pământeşti. Pavel a învăţat însă că religia este o forţă practică şi mântuitoare, un principiu venind în totul de la Dumnezeu, o personală experienţă a puterii reînnoitoare a lui Dumnezeu asupra sufletului. FA 451.3
El a arătat cum Moise îndreptase atenţia lui Israel asupra lui Hristos, ca fiind Profetul de care aveau să asculte; cum toţi profeţii au mărturisit despre El, ca fiind marele remediu hotărât de Dumnezeu pentru păcat, Cel nevinovat care avea să poarte păcatele celui vinovat. El nu le-a găsit vină în păzirea de către ei a formelor şi ceremoniilor, ci le-a arătat că, în timp ce ţineau serviciul ritual cu mare exactitate, ei lepădau pe Acela care era antitipul întregului sistem. FA 451.4
Pavel a declarat că, în starea lui neconvertită, el Îl cunoscuse pe Hristos nu printr-o legătură personală, ci numai din ideea pe care el, împreună cu alţii, şi-au făcut-o cu privire la caracterul şi lucrarea lui Mesia ce avea să vină. El Îl lepădase pe Isus din Nazaret ca fiind un înşelător, deoarece el nu se potrivea cu ideea pe ca o avea despre El. Dar acum, vederile lui Pavel despre Hristos şi lucrarea Lui erau mult mai spirituale şi mai înalte; pentru că el fusese convertit. Apostolul i-a asigurat că el nu li-l prezintă pe Hristos după trup. Irod Îl văzuse pe Hristos cât Acesta fusese în trupul naturii umane; Anania Îl văzuse; Pilat, preoţii şi mai marii norodului Îl văzuseră; ostaşii romani Îl văzuseră. Dar ei nu L-au văzut ca Răscumpărătorul proslăvit. Pentru a înţelege pe Hristos prin credinţă, pentru a avea o cunoştinţă spirituală despre El, era mult mai de dorit să-L cunoşti personal aşa cum a fost El pe pământ. Comuniunea cu Hristos de care se bucura acuma Pavel era mult mai apropiată, mult mai dăinuitoare decât o simplă tovărăşie pământească şi omenească. FA 452.1
Când Pavel a vorbit despre ceea ce ştia şi mărturisea despre ceea ce el văzuse cu privire la Isus din Nazaret, ca nădejdea lui Israel, cei care căutau cu sinceritate adevărul, se convingeau. Însă asupra unor minţi, cuvintele sale au făcut o impresie care nu avea să se şteargă niciodată. Alţii însă au refuzat cu încăpăţânare să primească mărturia clară a Scripturilor, chiar când ea le era prezentată de unul care avea iluminarea deosebită a Duhului Sfânt. Ei nu puteau să-i combată argumentele, dar au refuzat să primească concluziile lui. FA 452.2
Au trecut multe luni de la sosirea lui Pavel la Roma până ce iudeii din Ierusalim au apărut în persoană să-şi prezinte învinuirile împotriva întemniţatului. În repetate rânduri, ei fuseseră zădărniciţi în planurile lor; şi acum că Pavel avea să fie judecat înaintea celui mai înalt tribunal al Imperiului Roman, ei nu doreau să rişte o altă înfrângere. Lisias, Felix, Festus şi Agripa declaraseră cu toţii că sunt convinşi de nevinovăţia lui. Vrăjmaşii lui Pavel puteau spera să aibă vreun câştig de cauză, căutând ca prin intrigă să-l influenţeze pe împărat în favoarea lor. Zăbovirea avea menirea să ajute scopului lor şi, în acelaşi timp, le-ar fi dat răgaz să desăvârşească şi să-şi execute planurile; de aceea, ei au aşteptat să treacă o vreme mai înainte de a-şi aduce în persoană învinuirile împotriva apostolului. FA 453.1
În providenţa lui Dumnezeu, această întârziere a avut ca rezultat înaintarea Evangheliei. Prin bunăvoinţa acelora care-l aveau în grijă pe Pavel, i se îngăduise să locuiască într-o casă spaţioasă unde putea să se întâlnească liber cu prietenii lui şi unde, de asemenea, putea prezenta zilnic adevărul acelora care veneau să audă. Astfel, timp de doi ani, el a continuat lucrarea, “propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa pe oameni cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos”. FA 453.2
În acest timp, bisericile pe care el le întemeiase în multe ţări nu fuseseră uitate. Dându-şi seama de primejdiile care îi ameninţau pe convertiţii la noua credinţă, apostolul a căutat ca, pe cât îi era cu putinţă, să le împlinească nevoile prin scrisori de avertizare şi sfaturi practice. Şi, din Roma, el a trimis slujitori consacraţi să lucreze nu numai pentru aceste biserici, ci şi în câmpuri pe care el nu le vizitase. Aceşti lucrători, ca păstori înţelepţi, au întărit lucrarea aşa de bine începută de Pavel; şi apostolul, fiind mereu informat, prin continua legătură cu ei, despre mersul lucrurilor ca şi despre primejdiile ce ameninţau bisericile, putea să aibă o înţeleaptă supraveghere peste tot. FA 453.3
Astfel, deşi în mod vădit era împiedicat de la lucrarea activă, Pavel exercita o mai întinsă şi mai dăinuitoare influenţă decât dacă ar fi fost liber să călătorească prin biserici ca în anii de mai înainte. Ca întemniţat al Domnului, el a avut o mai trainică influenţă asupra iubirii fraţilor lui; şi cuvintele sale, scrise de unul care se găsea în lanţuri pentru Hristos, impuneau o mai mare atenţie şi un mai mare respect decât au avut atunci când el se găsea personal printre ei. Numai după ce Pavel a fost luat dintre ei, numai atunci necredincioşii şi-au dat seama cât de grele au fost poverile pe care el le purtase pentru ei. Până aici, ei se dăduseră în mare măsură înapoi de la purtarea de răspunderi şi sarcini, scuzându-se că le lipseşte înţelepciunea, tactul şi energia lui neînfrântă; acum însă, lăsaţi în neexperienţa lor să înveţe lecţiile de care se feriseră, ei au preţuit avertizările, sfaturile şi îndrumările lui, deşi nu preţuiseră lucrarea lui personală. Şi, aflând despre curajul şi credinţa lui în timpul îndelungatei sale întemniţări, ei au fost treziţi la o mare credincioşie şi la un mai mare zel pentru lucrarea lui Hristos. FA 454.1
Printre ajutoarele lui Pavel la Roma erau mulţi dintre primii lui tovarăşi şi conlucrători. Luca, “doctorul prea iubit”, care îl însoţise în călătoria sa la Ierusalim, în timpul celor doi ani de întemniţare la Cezarea, cum şi în tot timpul primejdioasei călătorii la Roma, era încă şi acum cu el. FA 454.2
Timotei slujea, de asemenea, spre mângâierea şi ajutarea lui. Tihic, “fratele prea iubit şi slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul”, a stat în chip nobil alături de apostol. Dima şi Marcu erau, de asemenea, cu el. Aristarh şi Epafra erau tovarăşii lui de temniţă. (Coloseni 4, 7-14.) FA 455.1
De la primii ani ai vieţii sale de credinţă şi până acum, experienţa creştină a lui Marcu a devenit mai profundă. Studiind mai de aproape viaţa şi moartea lui Hristos, el dobândise vederi mai clare despre lucrarea Mântuitorului, despre truda şi luptele ei. Citind în rănile din mâinile şi picioarele lui Hristos semnele slujirii Sale pentru omenire şi până unde a trebuit să meargă lepădarea Sa de Sine pentru a salva pe cel pierdut şi pieritor, Marcu era gata să-L urmeze pe Maestru pe calea sacrificiului de sine. Acum, împărtăşind soarta lui Pavel întemniţatul, el a înţeles mai bine decât oricând mai înainte că este un câştig nespus de mare a-L câştiga pe Hristos şi este o pierdere de nedescris a câştiga lumea, dar a pierde sufletul pentru a cărui mântuire a fost vărsat sângele lui Hristos. În faţa încercărilor şi a împotrivirilor grele, Marcu a continuat să rămână statornic, un înţelept şi iubit ajutor al apostolului. FA 455.2
Dima, statornic pentru o vreme, a părăsit după un timp lucrarea lui Hristos. Referindu-se la aceasta, Pavel a scris: “Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit”. (2 Timotei 4, 10.) Pentru un câştig lumesc, Dima a dat în schimb orice înaltă şi nobilă consideraţie. Ce schimb miop! Având numai bogăţia sau cinstea lumească, Dima era cu adevărat sărac, ori cu cât s-ar fi putut lăuda el că i-ar aparţine; în timp ce Marcu, alegând să sufere de dragul lui Hristos, poseda bogăţiile veşnice, fiind socotit în ceruri ca moştenitor al lui Dumnezeu şi un împreună moştenitor cu Fiul Său. FA 455.3
Printre cei care îşi predaseră inimile lui Dumnezeu în urma lucrării lui Pavel în Roma era şi Onisim, un sclav păgân care păgubise pe stăpânul său, Filimon, un credincios creştin din Colose, şi fugise la Roma. În bunătatea inimii sale, Pavel a căutat să uşureze sărăcia şi nenorocirea sărmanului fugar şi apoi s-a străduit să facă să strălucească lumina adevărului în mintea lui întunecată. Onisim a ascultat cuvintele vieţii, şi-a mărturisit păcatele şi a fost convertit la credinţa lui Hristos. FA 456.1
Onisim s-a făcut iubit de Pavel prin pioşia şi sinceritatea sa şi nu mai puţin prin grija iubitoare faţă de tot ce avea nevoie apostolul, cât şi prin râvna lui în înaintarea lucrării Evangheliei. Pavel a văzut în el trăsături de caracter care aveau să facă din el un bun ajutor în lucrarea misionară, şi l-a sfătuit să se întoarcă fără întârziere la Filimon, să-i ceară iertare şi să facă planuri pentru viitor. Apostolul a făgăduit că va răspunde el pentru suma de bani de care fusese păgubit Filimon. Fiind aproape să-l trimită pe Tihic cu scrisori către diferitele biserici din Asia Mică, el a trimis şi pe Onisim cu el. Era o cercare foarte grea pentru acest serv, ca să se dea singur în mâna stăpânului pe care-l păgubise, însă el fusese convertit pe deplin şi nu s-a dat în lături de la datoria sa. FA 456.2
Pavel i-a încredinţat lui Onisim o scrisoare către Filimon, în care, cu tactul şi bunătatea lui obişnuită, apostolul a intervenit, pledând cauza sclavului pocăit, şi şi-a exprimat dorinţa de a se mai folosi de serviciile lui şi pe viitor. Scrisoarea a început cu o salutare plină de iubire adresată lui Filimon ca prieten şi împreună lucrător: FA 456.3
“Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Isus Hristos! Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii. Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Hristos”. Apostolul i-a reamintit lui Filimon că fiecare gând bun şi fiecare trăsătură de caracter pe care o avea se datora harului lui Hristos; numai aceasta îl făcea să se deosebească de cel stricat şi păcătos. Acelaşi har poate face dintr-un criminal decăzut un copil al lui Dumnezeu şi un folositor lucrător al Evangheliei. FA 457.1
Pavel ar fi putut insista faţă de Filimon asupra datoriei lui de creştin; însă el a ales mai bine limbajul rugăminţii: “Aşa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemniţat pentru Hristos Isus. Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim, care altădată ţi-a fost nefolositor, dar care acum îţi va fi folositor şi ţie şi mie”. FA 457.2
Apostolul îi cerea lui Filimon ca, având în vedere convertirea lui Onisim, să primească pe sclavul pocăit ca pe propriul său copil, dovedindu-i o asemenea iubire, încât acesta să aleagă să locuiască împreună cu stăpânul lui de mai înainte, “nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus decât un rob: ca pe un frate prea iubit”. El şi-a exprimat dorinţa de a-l reţine pe Onisim, deoarece era unul care îl putea ajuta în lanţurile sale, după cum ar fi făcut chiar şi Filimon, totuşi, el nu-i dorea serviciile decât numai dacă Filimon, din propria lui voinţă, l-ar fi eliberat pe sclav. FA 457.3
Apostolul ştia bine asprimea cu care stăpânii se purtau faţă de sclavii lor, şi mai ştia, de asemenea, că Filimon era foarte mânios din pricina purtării servului său. El îi scrisese într-un fel ca să-i trezească cele mai adânci şi mai calde simţăminte de creştin. Convertirea lui Onisim făcuse din el un frate de credinţă, şi orice pedeapsă aplicată acestui nou convertit avea să fie privită de Pavel ca şi cum i s-ar fi aplicat lui. FA 457.4
Pavel a propus, de bunăvoie, ca să plătească el datoria lui Onisim pentru ca cel vinovat să fie cruţat de ruşinea pedepsirii şi iarăşi să se poată bucura de privilegiile pe care le pierduse. “Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău”, scrie el lui Filimon, “primeşte-l ca pe mine însumi. Şi, dacă ţi-a adus vreo vătămare sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, ‘voi plăti’ — scriu cu mâna mea”. FA 458.1
Ce potrivită ilustrare a iubirii lui Hristos faţă de păcătosul pocăit! Servul care îşi jefuise stăpânul nu avea nimic cu care să despăgubească. Păcătosul care jefuise pe Dumnezeu de ani de slujire nu avea cu ce să-şi achite datoria. Isus S-a aşezat între păcătos şi Dumnezeu, spunând: Eu voi plăti datoria. Păcătosul să fie cruţat. Voi suferi Eu în locul lui. FA 458.2
După ce s-a oferit să ia asupra sa datoria lui Onisim, Pavel i-a amintit lui Filimon cât de mult îi datora el însuşi apostolului. El îi datora fiinţa sa, pe sine însuşi, deoarece Dumnezeu îl făcuse pe Pavel instrumentul convertirii lui. Apoi, printr-un apel plin de iubire şi căldură, apostolul l-a rugat fierbinte pe Filimon ca, aşa după cum prin facerile lui de bine înviorase pe sfinţi, tot la fel el să învioreze spiritul apostolului prin împlinirea acestei pricini de bucurie. “Bizuit pe ascultarea ta”, adaugă el, “ştiu că vei face chiar mai mult decât îţi zic”. FA 458.3
Scrisoarea lui Pavel către Filimon arată influenţa Evangheliei asupra legăturilor dintre stăpân şi serv. Sclavia era o instituţie statornicită în întreg Imperiul Roman şi în multe din bisericile pentru care lucrase Pavel se găseau atât stăpâni, cât şi sclavi. În oraşe, unde sclavii deseori întreceau cu mult numărul populaţiei libere, legi grozav de aspre erau socotite ca necesare pentru a-i ţine în supunere. Câte un roman bogat era, deseori, stăpânul a sute de sclavi, de diferite ranguri şi cu educaţie şi talente diferite. Având deplină putere asupra sufletelor şi trupurilor acestor neputincioase fiinţe, el putea să le aplice orice suferinţă pe care o alegea. Dacă unul dintre ei, din răzbunare sau voind să se apere, îndrăznea să ridice o mână împotriva stăpânului său, întreaga familie a vinovatului putea să fie sacrificată în chip nemilos. Cea mai neînsemnată greşeală, vină sau nebăgare de seamă era deseori pedepsită fără îndurare. FA 459.1
Unii stăpâni, mai omenoşi decât alţii, erau mai îngăduitori faţă de servii lor; însă marea majoritate a bogaţilor şi nobililor, dedaţi fără frâu satisfacerii plăcerilor desfrânate, pasiunilor şi mâncării, făceau din sclavii lor victimele nenorocite ale capriciului şi tiraniei. Tendinţa întregului sistem era deznădăjduit de degradatoare. FA 459.2
Nu era lucrarea apostolului aceea de a răsturna în chip nejudecat sau dintr-o dată ordinea statornicită a societăţii. A fi încercat aceasta ar fi însemnat să împiedice succesul Evangheliei. Însă el a învăţat anumite principii care loveau chiar la temelia sclaviei şi care, dacă ar fi fost puse în practică, cu siguranţă că ar fi subminat întreg sistemul. “Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (2 Corinteni 3, 17), a declarat el. Odată convertit, sclavul devine un membru al trupului lui Hristos şi deci avea să fie iubit şi tratat ca un frate, un împreună moştenitor cu stăpânul său al binecuvântărilor lui Dumnezeu şi al privilegiilor Evangheliei. Pe de altă parte, servilor le era dat sfatul să-şi împlinească datoriile “nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu”. (Efeseni 6, 6.) FA 459.3
Creştinismul face o legătură de strânsă unire între stăpân şi sclav, împărat şi supus, slujitor al Evangheliei şi păcătos decăzut care a găsit în Hristos curăţirea de păcat. Ei au fost spălaţi în acelaşi sânge, învioraţi de acelaşi Duh şi ei sunt făcuţi una cu Isus Hristos.
