Vești misionare – 16 iunie 2018
Soţul meu, misiunea mea
Soţul meu şi cu mine ne-am dorit dintotdeauna să fim misionari adventişti de ziua a şaptea. În studenţie, am călătorit în multe zone din lume ca misionari, iar după ce ne-am căsătorit, am făcut voluntariat în străinătate.
Trecuseră zece ani extraordinari! Slujisem în trei ţări şi sădisem multe seminţe pe care Dumnezeu le putea uda mai târziu.
Însă am început să fiu tot mai nemulţumită de soţul meu. Un prim lucru a fost că trebuia să-i aranjez mereu gulerul la cămaşă. Apoi, atunci când gătea, folosea anumite ingrediente, dar nu mai ştia unde să le pună înapoi în dulap. De asemenea, stabileam împreună un anumit program, iar el anula o anumită activitate în ultima secundă doar pentru că i se părea altceva mai interesant.
Mi-am vărsat frustrarea într-o conversaţie la telefon cu mama mea. Ea m-a mustrat că eram pretenţioasă şi m-a îndemnat să fiu o soţie mai bună. Dar şi-a schimbat părerea mai târziu, când ne-am întors din misiune şi am locuit la ea o perioadă. A observat că soţul meu nu mai ştia unde să pună vasele după ce le spăla.
Mama mi-a cerut iertare: „Îmi pare rău, scumpa mea, am crezut că eşti tu prea pretenţioasă. Dar chiar şi aşa, trebuie să-l ierţi şi să-l respecţi!”
Soţul meu are suflet bun. Este mereu dornic să ajute. Însă, dacă locuieşti cu el zi de zi, ajutorul pe care îl dă mai mult te încurcă şi ai mai mult de muncit în urma lui.
Am ajuns într-un punct în care îmi pierdusem complet respectul pentru el. Nu puteam să mai am încredere în cuvântul lui. Neştiind la cine să apelez, am cerut sfatul unui consilier adventist respectat. Am început să-i descriu comportamentul soţului meu, iar el m-a întrebat: „Crezi că ar fi posibil ca soţul tău să aibă ADHD?”
ADHD – deficit de atenţie, tulburare hiperkinetică – este o afecţiune a funcţiilor executorii ale creierului şi este caracterizată de dificultate de concentrare, comportament impulsiv şi hiperactivitate.
Astfel, după optsprezece ani de căsătorie, am reuşit în sfârşit să înţeleg ce se petrecea cu soţul meu. Am renunţat atunci la aşteptările mele şi mi-am dat seama că Dumnezeu dorea să lucreze la inima mea.
Îmi iubesc soţul. Poate că nu vom reuşi să mai plecăm în misiune în străinătate, dar nu mă deranjează lucrul acesta. Ellen G. White spune: „Lucrarea noastră pentru Hristos trebuie să înceapă cu familia, în cămin. (…) Nu există un câmp misionar mai important decât acesta.” (Mărturii, vol. 6, ed. 2017, p. 342)
Eu mi-am găsit câmpul misionar!
Autor: O membră adventistă din SUA
