Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos.
Galateni 6:2
Moartea ne afectează pe toți, uneori în urma unei boli, alteori în mod subit. Apare întrebarea: „Ce voi face eu cu timpul pe care îl am la dispoziție?” „Ce impact voi avea asupra vieților celor din jurul meu?” „Cum pot fi o binecuvântare sau o siguranță pentru cei pe care îi întâlnesc sau îi știu îndeaproape?”
M-am gândit la acest lucru foarte mult în ultima vreme. Recent, școala noastră a susținut programul de sport bianual. Ca învățătoare, eu și colegele mele am fost foarte ocupate. La un moment dat, am interacționat cu una dintre învățătoare, în timp ce mergea dintr-un loc în altul. Mi-am dat seama că mintea ei era în altă parte și ochii ei păreau triști; un strigăt vizibil față de purtarea ei normală. Îmi doream foarte mult să o întreb dacă este bine, dar parcă nu era nici locul și nici momentul. Mi-am spus în gând că voi vorbi cu ea în ziua următoare.
Dar, în ziua următoare, nu a mai venit la școală. Am presupus că era extenuată. Două zile mai târziu, la ora 4:30 dimineața, m-am trezit și am văzut că aveam câteva apeluri pierdute. Am sunat înapoi și am primit vestea care mi-a schimbat pentru totdeauna perspectiva asupra lumii. Colega noastră a fost găsită ucisă, împreună cu fiica ei mai mare și alte două persoane. Nu îmi venea să cred, eram șocată, toată ființa mi-a fost cuprinsă de întristare. Apoi, am simțit furie. După aceea, am simțit teama de a trăi ca femeie într-o lume în care femeile sunt considerate ceva neesențial. În aceeași săptămână au mai avut loc două crime; femei ucise în certuri cu violență domestică. Dar moartea colegei noastre ne-a tulburat pe toți în cancelarie și m-a bântuit pentru că întotdeauna mă voi întreba: „Ce aș fi putut face? Oare ce s-ar fi întâmplat dacă o întrebam în acea zi dacă este bine? Ar fi fost vreo diferență?”
Ca femei, multe dintre noi trăim în situații nesigure. Unele dintre noi ascundem acest lucru atât de bine, încât îi păcălim pe cei din jur, care cred că suntem bine. Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem, nu doar ce este vizibil, ci și ce este ascuns – trebuie doar să privim. Noi trebuie să fim păzitoarele surorilor noastre. Nu putem să bănuim că totul este bine doar pentru că vedem un zâmbet. Nu putem să ne lăsăm atât de acaparați de propriile necazuri, încât să trecem cu vederea semnalele de pericol ale celorlalți. Chiar nu durează mult să întrebi din toată inima: „Ești bine?” Nu durează mult să iei legătura cu cineva și să arăți că îți pasă. Aceste gesturi simple de grijă și bunătate pot face o diferență majoră.
Nu aș vrea să experimentăm durerea și regretul aduse de întrebarea: „Dar dacă eu aș fi…?” Să ne încredem în Domnul atunci când El ne îndeamnă să ne asigurăm că un prieten este bine.
