Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.
2 Timotei 1:7
Cred că cele mai multe fete visează la ziua nunții lor și la cum va fi când vor fi căsătorite. Ne jucăm „de-a casa” și ne îndrăgostim de vreun băiat din vecini. Eu am fost căsătorită timp de optsprezece ani cu un bărbat pe care l-am întâlnit la sală. A fost o relație de conjunctură. În timpul curteniei, am știut că ceva nu este chiar în regulă cu relația noastră, dar amândoi am rămas împreună de teamă. M-a cerut în căsătorie după ce îl anunțasem că vreau să renunț la el. De teamă să nu mă piardă, mi-a oferit un inel, iar eu am simțit că trebuie să-l răsplătesc pentru acel gest. La câteva luni, am rămas gravidă. Nu am vrut să-mi fac de rușine și eu mama sau biserica, pentru că și sora mea nemăritată era însărcinată. Când prietenul meu a refuzat să fixăm dată nunții, am realizat că inelul fusese doar mijloc prin care să mă împiedice să pun capăt relației. I-am dat un ultimatum: Să ne căsătorim la primărie înainte de nașterea copilului. A acceptat cu greu și ne-am căsătorit civil. Apoi s-a răzvrătit… m-a înșelat. L-am înșelat și eu ca să mă răzbun. Dar amândoi am rămas împreună de teamă. Mie îmi era teamă să fiu singură. Îmi era teamă să fiu divorțată, mamă singură cu cei – de-acum – patru copii ai noștri. Dar era ceva în mine care tânjea după mai bine. Am păstrat în suflet visul de a fi iubită cu adevărat. Mă săturasem de înșelăciune, de lipsă de respect, de critică, de ceartă, de luptă, de salvarea aparențelor și teatrul jucat în fața copiilor. Mă săturasem de tăcerea dintre noi, de partea rece a patului (el dormind pe canapea) și de mersul la biserică singură. Voiam ceva adevărat și profund. Nu există nimic mai dureros decât să fii căsătorit doar pe hârtie.
La un moment dat, după ce m-a înșelat din nou, am depus actele pentru divorț. Ca prin minune, am putut să depun dosarul fără să plătesc nicio taxă, după ce cu ani în urmă nu mi se aprobase așa ceva. Dumnezeu îmi trimitea în cale oameni care să mă liniștească, să mă sfătuiască, să mă încurajeze și să mă consoleze. Sunt recunoscătoare oamenilor din viața mea, din ce mai rămăsese din ea.
Nu m-am așteptat niciodată să fiu o mamă divorțată și singură, în vârstă de patruzeci de ani. Nu este un drum ușor, în special pentru copilul nostru de zece ani, căruia îi lipsește mult tatăl lui. Totuși, este ca și cum Dumnezeu m-a adus înapoi în anii adolescenței mele, învățându-mă să fiu pură și să aștept cu răbdare și credință un nou capitol în viața mea. Nu mai trăiesc în teamă. Teama m-a ținut prizonieră timp de mulți ani. Acum am pace și bucurie, trăind în libertatea oferită de mântuirea și speranța lui Dumnezeu.
