Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins. (…) Şi, chiar de nu ne va scoate (…), nu vom sluji dumnezeilor tăi.
Daniel 3:17,18
Mă simt adesea inspirată când îmi aduc aminte de exemplul mamei mele. În 1941, când avea doar șaptesprezece ani, trupele naziste au invadat Ucraina, strângându-i pe tineri pentru a-i transporta, ca pe niște animale, în lagărele de muncă din Germania, ca sclavi.[1] Ajungând în fabrica de acumulatori a submarinelor germane, ca prizonier-muncitor, mama era hotărâtă să păstreze Sabatul ca zi sfântă, indiferent de urmări. Ofițerii naziști care conduceau fabrica s-au înfuriat și au amenințat-o: „O să-ți tăiem capul, dacă nu lucrezi sâmbăta!” Când traducătorul german a explicat că sunt singura „păzitoare a Sabatului”, un ofițer nazist mi-a spus: „Poți să te odihnești în ziua ta sfântă, dar nu vei primi rația de hrană pe acea zi.” Astfel, mama a rămas cu o pâine tare (făcută din rumeguș adăugat) pentru toată săptămâna. Chiar și așa, mama nu mânca prea mult de obicei, întrucât mâncarea era din carne de cal sau porc, alimente necurate conform Bibliei. Ajunsese în pragul morţii prin înfometare.
Într-o seară, după muncă, mama merse, singură și în lacrimi, spre barăci. Își simțea stomacul atât de gol, că i se făcu rău. Deodată, la sfârșitul coridorului, se deschise rapid o ușă. Mâna unui bărbat o înșfăcă și o trase cu putere într-o cameră necunoscută. Uimită, mama văzu că în fața ei se afla un ofițer nazist. Prea șocată ca să mai spună ceva, urmări cum ofițerul băgă mâna sub cămașă și scoase de acolo un sendviș mic. I-l dădu și îi sugeră prin gesturi să nu facă zgomot. Dacă erau descoperiți, puteau să fie spânzurați amândoi. Apoi, bărbatul redeschise ușa și, încet, îi făcu semn mamei să iasă. Ea ascunse în grabă sandvișul sub cămașă și continuă să meargă pe coridor, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji: „Tatăl meu din ceruri, ești atât de bun cu mine. Căile Tale sunt atât de tainice. Nu pot să cred cum ai impresionat inima acestui ofițer ca să-mi dea pâine când eram atât de înfometată. Doamne, îmi ești atât de aproape. Îți vor fi mereu credincioasă. Te iubesc, Doamne! Vei fi mereu totul în toate.” Mama și-a respectat promisiunea de a fi credincioasă până la sfârșit.
Deși răsplata o așteaptă la ziua învierii, exemplul și testamentul mamei continuă să ne încurajeze, în special în aceste zile de incertitudine, ca să rămânem credincioși și ascultători față de Dumnezeu și de Cuvântul Său, indiferent ce ar veni peste noi.
[1] Adaptată de autor după articolul ei publicat: „Mama mea”, News ‘n Views, iulie 2018.