Comentarii inspirate (st. 13)

Israel în Egipt

Sabat după-amiază, 18 iunie

Datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse națiunii egiptene, [copiilor lui Iacov] nu numai că li s-a pus la dispoziție o parte a țării ca locuință a lor, dar au fost scutiți de impozite; li s-a dat din belșug hrană în tot timpul cât a durat foametea. Împăratul a recunoscut în mod public faptul că numai prin intervenția milostivă a Dumnezeului lui Iosif se bucura Egiptul de belșug, în timp ce națiunile celelalte piereau de foame. El a văzut, de asemenea, că modul de administrare al lui Iosif îmbogățise foarte mult țara și recunoștința sa copleșea familia lui Iacov cu favoruri împărătești. – Patriarhi și profeți, p. 241

Lucrările făcute de Dumnezeu pentru poporul Său ar trebui să fie repetate adesea. Cât de des aşeza Domnul pietre de aducere-aminte ale purtării Sale faţă de vechiul Israel! Ca să nu uite istoria trecutului, El i-a poruncit lui Moise să pună acele evenimente într-o cântare, iar părinţii să-i înveţe pe copii cuvintele cântării. Ei trebuiau să ridice semne de aducere-aminte şi să le aşeze la vedere. S-au făcut eforturi speciale pentru păstrarea lor, pentru ca, atunci când copiii aveau să întrebe despre acele lucruri, întreaga istorie să poată fi repetată. Astfel, erau păstrate vii în minte lucrările providenţiale şi deosebita bunătate şi îndurarea lui Dumnezeu manifestate prin purtarea Lui de grijă şi prin eliberarea poporului Său. Noi suntem îndemnaţi, așa cum spune Pavel: „Aduceți-vă aminte de zilele de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe” (Evrei 10:32). Pentru poporul Său din această generaţie, Domnul a acţionat ca un Dumnezeu făcător de minuni. Este nevoie ca istoria cauzei lui Dumnezeu să fie adusă adesea înaintea poporului, tineri şi vârstnici. Avem nevoie să ne aducem adesea aminte de bunătatea lui Dumnezeu şi să-L lăudăm pentru lucrările Lui minunate. – Mărturii, vol. 6, pp. 364–365

În providenţa lui Dumnezeu suntem aduşi zi de zi în legătură cu cei neconvertiţi. Dumnezeu Însuşi ne pregăteşte calea care ne stă înainte pentru ca lucrarea Sa să progreseze rapid. Fiind colaboratorii Săi, avem de îndeplinit o lucrare sfântă. Trebuie să trudim sufleteşte pentru cei care se află în poziţii înalte, trebuie să le transmitem cu amabilitate invitaţia de a participa la ospăţul de nuntă.
Deşi se află aproape în totalitate în posesia oamenilor nelegiuiţi, lumea întreagă, cu bogăţiile şi comorile ei, este a lui Dumnezeu. „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el!” O, dacă ar înţelege creştinii pe deplin că le revine privilegiul şi datoria de a fructifica, rămânând în acelaşi timp la principiile drepte, fiecare oportunitate creată de Cer pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu în această lume! – Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții, p. 186

Duminică, 19 iunie: Iacov merge la Iosif

Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ținutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoțit de o suită princiară. Strălucirea din jurul său și demnitatea poziției sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singură dorință îi mișca inima. Privind la călătorii care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulți și îndelungați ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul său și a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. „Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui și a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: «Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața și tu tot mai trăiești.»” – Patriarhi și profeți, p. 233

Faraonul prețuise înțelepciunea lui [Iosif] în administrarea tuturor lucrurilor legate de împărăție, îndeosebi în pregătirea pentru anii îndelungați de foamete care au venit asupra Egiptului. El a simțit că prosperitatea întregii împărății se datora administrării înțelepte a lui Iosif și, ca semn al recunoștinței lui, i-a zis lui Iosif: „Țara Egiptului este deschisă înaintea ta; așază pe tatăl tău și pe frații tăi în cea mai bună parte a țării. Să locuiască în ținutul Gosen și, dacă găsești printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.”
„Iosif a așezat pe tatăl său și pe frații săi și le-a dat o moșie în țara Egiptului, în cea mai bună parte a țării, în ținutul lui Ramses, cum poruncise faraonul. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe frații săi și pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor.” – Istoria mântuirii, pp. 103–104

Deși egiptenii respinseseră de atâta timp cunoașterea de Dumnezeu, totuși Domnul le-a mai dat încă o ocazie pentru pocăință. În zilele lui Iosif, Egiptul fusese ca un azil pentru poporul Israel; Dumnezeu fusese onorat prin bunătatea manifestată față de poporul Său. Și acum, Cel îndelung răbdător, încet la mânie și plin de bunătate a dat timp fiecăreia din judecățile Sale să-și săvârșească lucrarea; egiptenii, blestemați prin chiar obiectul adorării lor, au avut dovada puterii lui Dumnezeu, pentru ca toți aceia care ar dori să se poată supune lui Dumnezeu și să scape de pedepsele Sale. – Patriarhi și profeți, p. 333

Dumnezeu urăște ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să știe nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui, viaţa tuturor oamenilor are aceeași valoare. El „a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi”. Fără deosebire de vârstă, rang, naţionalitate sau privilegiu religios, toţi sunt invitaţi să vină la El și să trăiască. … „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod.” … „Toţi au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit” (Faptele17:26,27; Galateni 3:28; Romani 10:11-13). – Hristos, Lumina lumii, p. 403

Luni, 20 iunie: Iacov se stabilește în Egipt

Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus pe tatăl său ca să fie, de asemenea, prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce privește comportarea la curțile împărătești, dar, în mijlocul scenelor mărețe ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic, iar acum, conștient de superioritatea lui, și-a ridicat mâinile și l-a binecuvântat pe faraon.
În primele cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise ca și cum, odată cu sfârșitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorări și amărăciuni, el era gata să moară. Dar încă șaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiți în locul acela pașnic din Gosen. Acești ani au fost într-un contrast fericit cu aceia dinaintea lor. În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăințe; el și-a văzut familia înconjurată de toate condițiile necesare pentru dezvoltarea unei mari națiuni și credința sa a înțeles făgăduința cea sigură a așezării lor viitoare în Canaan. El însuși era înconjurat de toate semnele iubirii și favorii pe care prim-ministrul Egiptului le putea oferi și, fericit fiind lângă fiul său pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetișor, liniștit și împăcat, către mormânt. – Patriarhi și profeți, p. 233

Exercitarea permanentă a influenței creștine este secretul puterii ei, iar aceasta depinde de consecvența cu care manifestați caracterul lui Hristos. Ajutați-i pe cei care au greșit, spunându-le experiențele voastre. Arătați-le cum, când ați făcut greșeli grave, răbdarea, bunătatea și ajutorul venit din partea colegilor voștri de misiune v-au dat curaj și speranță.
Până la judecată, nu veți ști care a fost influența unei purtări blânde și atente față de cei nestatornici, iraționali, nevrednici. Când ne confruntăm cu nerecunoștință și înșelarea încrederii sfinte, suntem provocați să ne manifestăm disprețul sau indignarea. Cei vinovați se așteaptă la acestea, sunt pregătiți pentru ele. Dar răbdarea plină de bunătate îi ia prin surprindere și, adesea, trezește în ei tendințe mai bune și o dorință de a duce o viață mai nobilă. – Divina vindecare, pp. 494–495

Solia către Laodiceea se poate aplica bisericii din timpul acesta. Credeţi ce spune solia aceasta? Aveţi voi o inimă sensibilă? Sau spuneţi mereu: „Suntem bogaţi şi nu ducem lipsă de nimic”? Oare este în zadar faptul că adevărul cel veşnic i-a fost vestit acestui popor pentru a fi dus în toate ţările lumii? Dumnezeu a ales un popor şi l-a făcut depozitarul unui adevăr cu urmări veşnice. Lui i-a fost dată lumina care trebuie să ilumineze lumea. Oare a făcut Dumnezeu o greşeală? Suntem noi cu adevărat uneltele Sale alese? Suntem noi bărbaţii şi femeile care trebuie să-i vestească lumii soliile din Apocalipsa 14 şi să le propovăduiască solia mântuirii acelora care stau în pragul ruinei? Acţionăm noi ca şi când am fi acei oameni?
Solia către Laodiceea li se aplică tuturor acelora care spun că țin Legea lui Dumnezeu, dar nu sunt împlinitori cu fapta. Noi nu putem fi egoiști în niciun lucru. Fiecare etapă a vieții de creștin trebuie să fie o reprezentare a vieții lui Hristos. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, pp 961–962

Marți, 21 iunie: Iacov îi binecuvântează pe fiii lui Iosif

Simțind că se apropie moartea, el [Iacov] a trimis după Iosif.
O altă problemă importantă se impunea atenției: fiii lui Iosif trebuiau să fie așezați în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim și Manase. … A fost dorința lui Iosif ca ei să se unească cu poporul lor. El și-a manifestat credința în făgăduința legământului, renunțând în numele fiilor săi la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului, pentru un loc printre desconsideratele triburi de păstori cărora le fuseseră încredințate cuvintele lui Dumnezeu.

Iacov a spus: „Cei doi fii care ți s-au născut în țara Egiptului înainte de venirea mea la tine în Egipt vor fi ai mei; Efraim și Manase vor fi ai mei ca și Ruben și Simeon” (Geneza 48:5). Ei trebuiau să fie adoptați ca fii ai săi și să devină căpetenii ale unor seminții separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben le nesocotise și le pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o măsură dublă în Israel. …
Când aceștia [cei doi fii ai lui Iosif] s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrățișat și i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, spre binecuvântare. Apoi a rostit rugăciunea: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinții mei, Avraam și Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceștia!” Nu mai era acum niciun spirit de încredere în sine, nicio sprijinire pe puterea sau iscusința omenească. Dumnezeu fusese păstrătorul și sprijinul său. Nu mai era nicio plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercările și necazurile acelor zile nu mai erau considerate ca lucruri care erau „împotriva” lui. Memoria făcea să-i revină în minte numai mila și bunătatea Sa plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său.
Odată ce binecuvântarea a fost rostită, Iacov i-a dat fiului său o asigurare, lăsând generațiilor ce aveau să vină, prin lungi ani de robie și necazuri, această mărturie a credinței sale: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi și vă va aduce înapoi în țara părinților voștri.” – Patriarhi și profeți, pp. 234–235

Speranța lui Israel era întrupată în făgăduința făcută la vremea chemării lui Avraam și, după aceea, repetată iar și iar urmașilor lui: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3). Când planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc i-a fost făcut cunoscut lui Avraam, Soarele Neprihănirii a strălucit în inima lui și întunericul a fost risipit. Și când, în cele din urmă, Mântuitorul Însuși a umblat printre fiii oamenilor și a vorbit, El le-a dat iudeilor mărturie despre nădejdea strălucită a patriarhului în eliberarea adusă prin venirea unui Răscumpărător. „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea”, spunea Isus, „a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56). – Profeți și regi, p. 683

Miercuri, 22 iunie: Iacov își binecuvântează fiii

În cele din urmă, toți fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii săi și le-a zis: „Strângeți-vă și ascultați, fii ai lui Iacov! Ascultați pe tatăl vostru Israel și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni.” Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor și se străduise să-și zugrăvească sieși istoria diferitelor seminții. Acum, când copiii săi așteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspirației a venit asupra sa și înaintea lui s-a desfășurat, într-o viziune profetică, viitorul urmașilor săi. Unul după altul au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminției a fost înfățișată pe scurt. …
Preoția a fost partea dată lui Levi, împărăția și făgăduința mesianică, lui Iuda și o dublă parte din moștenire, lui Iosif. Seminția lui Ruben nu s-a ridicat niciodată la o poziție mai înaltă în Israel, ea nu a fost așa de numeroasă ca aceea a lui Iuda sau Dan și a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate. – Patriarhi și profeți, p. 235

Iacov a fost întotdeauna un om al unei profunde și înflăcărate afecțiuni; iubirea pentru fiii săi era puternică și gingașă, iar mărturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia părtinirii sau a resentimentelor. El îi iertase pe toți și i-a iubit până la sfârșit. Gingășia sa părintească n-a putut găsi expresie decât în cuvinte de încurajare și speranță, dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui și, sub influența Inspirației, el a fost constrâns să declare adevărul, oricât de dureros ar fi fost lucrul acesta.
Odată pronunțată ultima binecuvântare, Iacov a repetat însărcinarea cu privire la locul îngropării sale: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu, deci să mă îngropați împreună cu părinții mei … în peștera din ogorul Macpela… Acolo au îngropat pe Avraam și pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac și Rebeca, nevasta lui, și acolo am îngropat eu pe Lea.” Astfel, ultimul act al vieții sale a fost acela de a-și mărturisi credința în făgăduința lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 237

Nu toţi din lumea aceasta au trecut de partea vrăjmaşului, împotriva lui Dumnezeu. Nu toţi au devenit trădători. Mai sunt câţiva credincioşi care sunt sinceri faţă de Dumnezeu, pentru că Ioan scrie: „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). În curând, se va da o luptă teribilă între cei care Îi slujesc lui Dumnezeu şi cei care nu Îi slujesc. În curând, tot ce poate fi zguduit va fi zguduit, pentru ca ceea ce nu poate fi zguduit să rămână. …

Copiii lui Dumnezeu, încercaţi şi puşi la probă, îşi vor găsi puterea în semnul despre care se vorbeşte în Exodul 31:12-18. Ei trebuie să ia poziţie de partea cuvântului viu: „Stă scris”. Aceasta este singura temelie pe care pot sta în siguranţă. Aceia care şi-au călcat legământul făcut cu Dumnezeu vor rămâne în ziua aceea fără Dumnezeu şi fără speranţă.
Închinătorii lui Dumnezeu se vor distinge în mod special prin respectul lor faţă de porunca a patra, pentru că ea este semnul puterii creatoare a lui Dumnezeu şi mărturia faţă de cerinţa Lui în ceea ce priveşte respectul şi onoarea din partea omului. – Mărturii, vol. 9, pp.15–16

Joi, 23 iunie: Speranța cu privire la Țara Promisă

Iacov și fiii săi își aduseseră turmele și cirezile cu ei în Egipt, unde se înmulțiseră foarte mult. Înainte de a pleca din Egipt, poporul, sub îndrumarea lui Moise, a cerut o recompensă pentru munca lui neplătită, iar egiptenii erau prea nerăbdători să scape de prezența israeliților, ca să le refuze cererea. Robii au plecat încărcați cu prada luată de la asupritorii lor.
Ziua aceea a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziunea profetică dată cu veacuri înainte: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății” (Geneza 15:13,14). … Cei patru sute de ani se împliniseră. „Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului” (Exodul 12:41). La plecarea lor din Egipt, israeliții duceau cu ei o moștenire prețioasă, oasele lui Iosif, care așteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu și care, în timpul anilor întunecoși de robie, fuseseră o aducere-aminte a izbăvirii lui Israel. – Patriarhi și profeți, p. 281

Dumnezeu nu-Și conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună lucrători cu El.
Tot ce ne-a pus în nedumerire din providența lui Dumnezeu va fi făcut clar în lumea viitoare. Lucrurile greu de înțeles își vor afla atunci explicația. Tainele harului vor fi desfășurate înaintea noastră. Acolo unde mintea noastră mărginită a văzut numai confuzie și făgăduințe neîmplinite, vom descoperi cea mai desăvârșită și cea mai frumoasă armonie. Vom ști atunci că iubirea infinită a rânduit experiențele care păreau cel mai greu de îndurat.

Acela care este îmbibat de Spiritul lui Hristos rămâne în Hristos. Lovitura pregătită pentru el cade asupra Mântuitorului care îl înconjoară cu prezența Sa. Orice ar veni asupra lui vine de la Hristos. El nu mai trebuie să se împotrivească răului, pentru că Hristos este apărarea lui. Nu îl poate atinge nimic, decât ce este îngăduit de Domnul și „toate lucrurile” care sunt îngăduite de El, „lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. – The Faith I Live By, p. 64

Această speranță a răscumpărării, prin venirea Fiului lui Dumnezeu ca Mântuitor și Împărat, nu s-a stins niciodată în inimile oamenilor. De la început au fost unii a căror credință a trecut dincolo de umbrele prezentului la realitățile viitorului. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, Avraam, Isaac și Iacov – prin aceștia și prin alți bărbați venerabili, Domnul a păstrat descoperirile prețioase ale voinței Sale. În felul acesta, copiilor lui Israel, poporului ales prin care urma să fie dat lumii Mesia cel făgăduit, Dumnezeu le-a dat cunoașterea cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin jertfa ispășitoare a Fiului Său iubit. – Profeți și regi, pp. 682–683

Vineri, 24 iunie: Pentru studiu suplimentar

Astăzi cu Dumnezeu, „Gândiți-vă la lucrurile de sus” p. 290 (8 octombrie).