Comentarii inspirate (st. 9)
Iacov înșală
Sabat după-amiază, 21 mai
Isaac le-a făcut cunoscute fiilor săi privilegiile și condițiile acestea [ale dreptului de întâi născut] și a arătat în mod lămurit că Esau, fiind cel mai mare, avea dreptul de întâi născut. Însă Esau nu avea nicio plăcere de consacrare, nicio înclinație spre o viață religioasă. Pentru el, cerințele care însoțeau dreptul spiritual de întâi născut erau nedorite, le simțea ca pe o restricție pe care o ura. Legea lui Dumnezeu, care era condiția legământului divin cu Avraam, era privită de Esau ca un jug al robiei. … Rebeca … era convinsă că moștenirea făgăduinței divine era rânduită lui Iacov. Ea i-a repetat lui Isaac cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau concentrate asupra fiului său mai mare și el a rămas neclintit în planurile lui.
Iacov aflase de la mama sa despre descoperirea divină, și anume că dreptul de întâi născut avea să-i revină, și a fost umplut de o negrăită dorință după privilegiile pe care acesta i le-ar fi conferit. Nu averile tatălui erau acelea după care umbla el; obiectul dorinței lui înfocate era dreptul spiritual de întâi născut. Să poată vorbi cu Dumnezeu, așa cum făcuse neprihănitul Avraam, să aducă jertfa de ispășire pentru familia sa, să fie părintele poporului ales și al lui Mesia cel făgăduit și să moștenească bunurile nepieritoare cuprinse în binecuvântările legământului – acestea erau privilegiile și onorurile care insuflau cele mai aprinse dorințe ale sale. Mintea sa alerga tot mereu înainte, în viitor, căutând să prindă binecuvântările lui nevăzute. – Patriarhi și profeți, p. 178
Prin credință și rugăciune a ajuns Iacov, dintr-un om al slăbiciunii și păcatului, prinț al lui Dumnezeu. În acest fel puteți deveni bărbați și femei cu scopuri înalte și sfinte, cu vieți nobile, bărbați și femei care nu vor accepta pentru niciun motiv să fie îndepărtați de la adevăr, dreptate și ceea ce este bine. Toți sunt apăsați de griji, poveri și îndatoriri urgente, însă, cu cât este mai dificilă poziția în care vă aflați și cu cât sunt mai grele poverile voastre, cu atât mai mult aveți nevoie de Isus. – Divina vindecare, p. 511
Credința este un element esențial al rugăciunii biruitoare. „Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și, dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14,15). Cu credința stăruitoare a lui Iacov și cu stăruința neabătută a lui Ilie, să Îi prezentăm Tatălui rugăciunile noastre, cerând tot ce ne-a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său. – Profeți și regi, pp. 157–158
Duminică, 22 mai: Iacov și Esau
Iacov și Esau, fiii gemeni ai lui Isaac, prezintă un izbitor contrast atât în caracter, cât și în viața lor. Această deosebire a fost profetizată de îngerul lui Dumnezeu înainte de nașterea lor. Când, ca răspuns la rugăciunea îngrijorată a Rebecăi, a declarat că îi vor fi dați doi fii, îngerul i-a prezentat istoria lor viitoare, și anume că fiecare va deveni capul unei puternice națiuni, dar că unul va fi mai mare decât celălalt și că cel mai tânăr va avea întâietate.
Esau a crescut iubind satisfacerea eului, concentrându-și tot interesul asupra prezentului. Impulsiv în fața restricțiilor, se complăcea în libertatea sălbatică a vânătorii și, de timpuriu, a ales viața de vânător. Însă, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul liniștit și iubitor de pace era atras de vigurosul și îndrăznețul său fiu mai mare care, fără teamă, străbătea munții și pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru tatăl său și cu povestiri uimitoare din viața sa aventuroasă. Iacov, grijuliu, inteligent și prevăzător, gândindu-se întotdeauna mai mult la viitor decât la prezent, a fost mulțumit să stea acasă, ocupându-se cu turmele și cultivarea pământului. Perseverența sa răbdătoare, cumpătarea și prevederea erau apreciate de mama sa. Sentimentele lui erau profunde și puternice, iar noblețea sa, continua sa atenție adăugau mult mai mult la fericirea ei decât o făceau rarele și zgomotoasele dovezi de iubire ale lui Esau. Pentru Rebeca, Iacov era fiul mai drag. …
Deși prețuia binecuvântările veșnice mai mult decât pe cele trecătoare, Iacov nu avea o cunoaștere experimentală a lui Dumnezeu, pe care-L adora. Inima lui nu fusese reînnoită prin harul divin. El credea că făgăduința cu privire la el nu putea fi îndeplinită atâta timp cât Esau păstra dreptul de întâi născut și făcea mereu planuri cum ar putea să-și asigure binecuvântarea pe care fratele său o prețuia atât de puțin, dar care era atât de valoroasă pentru el.
Într-o zi, când Esau, venind acasă istovit și rupt de oboseală de la vânătoare, i-a cerut lui Iacov din hrana pe care o pregătea, acesta, pe care un singur gând îl stăpânea cel mai mult, a prins ocazia și s-a oferit să satisfacă foamea fratelui său cu prețul dreptului de întâi născut. „Iată-mă, sunt pe moarte”, strigă vânătorul nepăsător, gata întotdeauna să-și împlinească poftele, „la ce-mi folosește dreptul acesta de întâi născut?” (Geneza 25:32). Și, pentru un blid de linte, el a renunțat la dreptul său de întâi născut și a întărit tranzacția aceasta printr-un jurământ. …
„Astfel și-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut” (Geneza 25:34). După ce a scăpat de el, Esau a avut un simțământ de ușurare. Acum avea cale liberă, putea să facă ce voia. Pentru această sălbatică plăcere, pentru o libertate greșit înțeleasă, cât de mulți își vând dreptul la o moștenire curată, nepătată și veșnică în ceruri! – Patriarhi și profeți, pp. 177–179
Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor față, pecetluindu-le ca urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi și le preamărește fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preț. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile și care, pentru ochii oamenilor, pot părea fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă plină de iubire și de credință Îi este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai prețios dar. – Hristos, Lumina lumii, p. 615
Luni, 23 mai: Scara lui Iacov
Amenințat cu moartea din cauza mâniei lui Esau, Iacov a plecat din casa tatălui său ca fugar, dar ducea cu sine binecuvântarea tatălui; Isaac înnoise față de el făgăduința legământului și îl îndemnase, ca moștenitor al acestui legământ, să-și caute o nevastă din familia mamei sale din Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov a pornit la drumul acela singuratic cu inima adânc tulburată. Numai cu un toiag în mână, el trebuia să călătorească sute de kilometri printr-o țară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de remușcare și teamă, căuta să-i evite pe oameni, ca nu cumva fratele său mânios să-i afle urma. El se temea că pierduse pentru totdeauna binecuvântarea pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea…
Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins asupra slujitorului său greșit și lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie – un Mântuitor. El păcătuise, dar inima lui s-a umplut de recunoștință când a văzut descoperindu-i-se o cale prin care putea fi readus în grația lui Dumnezeu. Obosit de drum, fugarul s-a culcat pe pământul gol, având drept pernă o piatră. În timp ce dormea, a văzut o scară strălucitoare și luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, în timp ce vârful ei atingea cerul. Pe această scară urcau și coborau îngeri, deasupra ei era Domnul slavei și, din ceruri, s-a auzit glasul Său zicând: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care era culcat ca un exilat și fugar i-a fost făgăduit lui și urmașilor săi, cu asigurarea: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta.” Această făgăduință le fusese dată lui Avraam și lui Isaac, iar acum îi era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte de mângâiere și încurajare față de singurătatea și durerea în care se găsea: „Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce-ți spun” (Geneza 28:15). – Patriarhi și profeți, pp. 183–184
Timpul nostru, talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să-I fie consacrate cu sfințenie Aceluia care ne-a încredințat spre administrare aceste binecuvântări. Ori de câte ori se săvârșește o lucrare de salvare pentru noi sau când ni se acordă favoruri noi și nesperate, trebuie să recunoaștem bunătatea lui Dumnezeu, nu numai exprimându-ne recunoștința prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin daruri și jertfe aduse cauzei Sale. Așa după cum primim continuu binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să și dăm fără încetare.
„Îți voi da a zecea parte”, a zis Iacov, „din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:22). Oare noi, care ne bucurăm de deplină lumină și de privilegiile Evangheliei, să fim mulțumiți să-I dăm lui Dumnezeu mai puțin decât au dat aceia care au trăit în vechea și mai puțin favorizata dispensațiune? Nu, ci, întrucât binecuvântările de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem și noi obligații tot atât de mari? Dar cât de mică este prețuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu reguli matematice, timpul, banii și iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu neputință de măsurat și unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! – Ibidem, pp. 187–188
Marți, 24 mai: Înșelătorul înșelat
Șapte ani a slujit cu credincioșie Iacov pentru Rahela, și anii pe care i-a slujit „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Geneza 29:20). Dar zgârcitul și apucătorul Laban, dorind să păstreze un ajutor atât de valoros, a săvârșit o crudă înșelăciune, schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăși s-a învoit la această înșelăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela în schimbul altor șapte ani de slujire. Dar tatăl a insistat ca Lea să nu fie alungată, căci acest lucru ar fi adus ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea mai dureroasă și cea mai grea situație; în cele din urmă, el s-a hotărât să o păstreze pe Lea și să se căsătorească și cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna cea mai iubită, dar preferința lui pentru ea a dat naștere la invidie și gelozie, și viața lui Iacov a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori, soții ale sale.
Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând în slujba lui Laban, care, neținând seama de legăturile de rudenie, căuta să strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea, iar în restul timpului, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu toate acestea, slujba lui Iacov a fost îndeplinită cu hărnicie și credincioșie. – Ibidem, pp. 189–190
Înșelăciunea, falsitatea și necredincioșia pot fi acoperite sub o aparență înșelătoare și ascunse de vederea omului, dar nu de vederea lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu, care supraveghează dezvoltarea caracterului și cântăresc valoarea morală, înregistrează în cărțile din cer aceste mici tranzacții care descoperă caracterul. Dacă un muncitor, în ocupațiile zilnice ale vieții, este necredincios și superficial în lucrarea lui, lumea nu va judeca incorect dacă evaluează standardul lui în religie după standardul lui în afaceri.
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari, și cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari.” Nu mărimea problemei o face să fie dreaptă sau nedreaptă. Omul Îl va trata și pe Dumnezeu tot așa cum îi tratează pe semenii lui. Celui care este necredincios cu bogățiile nedrepte, niciodată nu i se vor încredința adevăratele bogății. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să uite că în toate tranzacțiile de afaceri ei sunt puși la încercare, cântăriți în cântarul sanctuarului. – Mărturii, vol. 4, pp. 310–311
Isus a luat asupra Sa natura omului ca să dea un exemplu pentru omenire, un exemplu complet, desăvârșit. El Își propune să ne facă asemenea Lui, credincioși, corecți în toate lucrurile, simțămintele și gândurile – credincioși în inimă, suflet și viață. Aceasta înseamnă creștinism. Natura noastră căzută trebuie să fie curățită, înnobilată și consacrată prin ascultarea de adevăr. Credința creștină nu se va armoniza niciodată cu principiile omenești; integritatea creștină se opune tuturor înșelăciunilor și pretențiilor. Omul care nutrește cel mai mult iubirea lui Hristos în suflet, care reflectă cel mai desăvârșit chipul Mântuitorului, este în fața lui Dumnezeu omul cel mai credincios, cel mai nobil și cel mai onorabil de pe pământ. – Ibidem, vol. 5, p. 235
Miercuri, 25 mai: Binecuvântarea familiei
Când și-a dat seama că fusese înșelat și că Lea își avusese partea ei în această înșelăciune, Iacov nu a putut să o iubească. Laban își dorise să beneficieze mai mult timp de serviciile credincioase ale lui Iacov și de aceea l-a înșelat, dându-i-o pe Lea în locul Rahelei. Iacov i-a reproșat lui Laban că și-a bătut joc de sentimentele lui dându-i-o pe Lea, pe care el nu o iubea. Laban l-a rugat stăruitor să nu o alunge pe Lea, pentru că acest lucru ar fi fost o mare ocară nu numai pentru soție, ci pentru întreaga familie. În felul acesta Iacov a fost pus în cea mai grea poziție, dar s-a hotărât să o păstreze totuși pe Lea și să se căsătorească și cu sora ei. Lea a fost mult mai puțin iubită decât Rahela. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 117–118
Inspirația a înregistrat cu credincioșie greșelile oamenilor buni, ale acelora care au fost distinși prin favoarea făcută lor de Dumnezeu; în adevăr, greșelile lor sunt prezentate mai amănunțit decât virtuțile lor. Acesta a fost și a rămas un subiect de uimire pentru mulți și le-a dat și le mai dă încă celor necredincioși ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile cele mai puternice în favoarea adevărului prezentat în Scripturi, și anume că faptele nu sunt acoperite și păcatele personajelor de seamă ale ei nu sunt trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stăpânită de prejudecăți, încât nu este cu putință ca istoria scrisă de oameni să fie cu totul imparțială. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de persoane neinspirate, atunci, fără îndoială că ea ar fi înfățișat caracterul persoanelor onorate de ea într-o lumină mult mai elogioasă. Dar așa cum este, noi avem în ea un raport corect al experiențelor lor.
Oamenii care au fost onorați de Dumnezeu și cărora El le-a încredințat mari răspunderi au fost adesea biruiți de ispite și au păcătuit, la fel cum și noi astăzi ne luptăm, ne clătinăm și adesea cădem în greșeli. Viața lor, cu toate greșelile și faptele lor nevrednice, este descoperită înaintea noastră, atât pentru încurajarea noastră, cât și ca avertizare. Dacă ei ar fi fost înfățișați fără nicio greșeală, noi, cu natura noastră păcătoasă, am fi ajuns la disperare cu greșelile și abaterile noastre. Dar, văzând cum alții s-au luptat trecând prin descurajări la fel ca ale noastre, cum au fost înfrânți de ispite ca și noi, și totuși s-au îmbărbătat iarăși și au biruit prin harul lui Dumnezeu, și noi suntem încurajați în alergarea noastră după neprihănire. După cum și ei, deși uneori erau dați înapoi, au recâștigat locul unde fuseseră mai înainte și au fost binecuvântați de Dumnezeu, tot astfel și noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de altă parte, raportul vieții lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El arată că Dumnezeu nu va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede păcatul chiar și în oamenii cei mai privilegiați și se poartă cu ei chiar mai sever decât cu aceia care au mai puțină lumină și răspundere. – Patriarhi și profeți, p. 238
Suntem total dependenți de Dumnezeu și credința noastră este întărită tot prin credință, deși nu putem vedea scopul Lui cu noi sau urmarea felului în care Se ocupă de noi. Credința țintește înainte și în sus, la lucrurile care vor veni, legându-ne strâns de singura putere care ne poate face desăvârșiți în El. „Să se prindă de tăria Mea ca să facă pace cu Mine și va face pace cu Mine”, zice Domnul, „da, va face pace cu Mine” (Isaia 24:5, KJV) – Temperanța, pp. 195–196
Joi, 26 mai: Plecarea lui Iacov
Cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din cauza prosperității lui Iacov, care creștea tot mai mult: „… S-a îmbogățit din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi și roabe, cămile și măgari” (Geneza 30:30,43). Fiii lui Laban au împărtășit gelozia tatălui lor, și cuvintele lor răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: „… A luat tot ce era al tatălui nostru și, cu averea tatălui nostru, și-a agonisit el toată bogăția aceasta.” „Iacov s-a uitat la fața lui Laban și iată că ea nu mai era ca înainte” (Geneza 31:1,2).
Iacov și-ar fi părăsit rudeniile viclene cu mult mai înainte dacă nu s-ar fi temut de întâlnirea cu Esau. Acum își dădea seama că era în pericol din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forța. – Patriarhi și profeți, pp. 192–193
Iacov era frământat. Nu știa încotro s-o apuce. Și-a adus problema înaintea lui Dumnezeu și s-a rugat pentru călăuzire. Domnul i-a răspuns cu îndurare. „Atunci Domnul i-a zis lui Iacov: «Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere, și Eu voi fi cu tine.» Iacov a trimis de a chemat pe Rahela și pe Lea la câmp, la turma lui. El le-a zis: «După fața tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca mai înainte, dar Dumnezeul tatălui meu a fost cu mine. Voi însevă știți că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. Și tatăl vostru m-a înșelat: de zece ori mi-a schimbat simbria, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească.»” El le-a spus despre visul pe care i-l dăduse Dumnezeu, ca să plece de la Laban la rudele lui. Rahela și Lea și-au exprimat nemulțumirea cu privire la felul în care procedase tatăl lor. Când Iacov le-a repovestit despre răul făcut de Laban, Rahela și Lea i-au spus: „Mai avem noi oare parte și moștenire în casa tatălui nostru? Nu suntem noi oare privite de el ca niște străine, fiindcă ne-a vândut și ne-a mâncat și banii? Toată bogăția pe care a luat-o Dumnezeu de la tatăl nostru este a noastră și a copiilor noștri. Fă acum tot ce ți-a spus Dumnezeu.” – Istoria mântuirii, pp. 90–91
De la căderea în păcat a primilor noștri părinți, n-au mai fost legături directe între Dumnezeu și om. Tatăl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, pentru ca, prin lucrarea Sa de mijlocire să-l poată mântui pe om și să apere și să îndreptățească autoritatea și sfințenia Legii lui Dumnezeu. Toate legăturile dintre cer și neamul omenesc căzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care le-a dat primilor noștri părinți făgăduința răscumpărării. El li S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise au înțeles Evanghelia. Ei au așteptat mântuirea prin Înlocuitorul și Garantul omenirii. Acești oameni sfinți din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care urma să vină în lumea noastră în corp omenesc, iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos și cu îngerii cerului față către față. – Patriarhi și profeți, p. 366
Vineri, 27 mai: Pentru studiu suplimentar
Istoria mântuirii, cap. „Anii exilului lui Iacov”.
