Comentarii inspirate (st. 3)

Cain și moștenirea lăsată de el

Sabat după-amiază, 9 aprilie

Hristos era temelia întregului sistem religios iudaic. Moartea lui Abel a fost o consecință a refuzului lui Cain de a accepta planul lui Dumnezeu în școala ascultării, a planului de a fi salvat prin sângele lui Isus Hristos, reprezentat în mod simbolic prin jertfele care arătau spre Hristos. Cain a refuzat jertfa de sânge, care simboliza sângele lui Hristos care avea să fie vărsat pentru lume. Această întreagă ceremonie a fost pregătită de Dumnezeu, și Hristos a devenit temelia întregului sistem. Acesta era un sistem de învățare prin care omul păcătos era făcut să înțeleagă și să prețuiască lucrarea lui Hristos.
Toți cei care aveau legătură cu lucrarea de la sanctuar trebuiau să fie învățați continuu despre intervenția lui Hristos în favoarea omenirii. Serviciul de la sanctuar avea ca scop să facă să ia naștere în inima fiecărui om iubirea față de Legea lui Dumnezeu, care este legea Împărăției Sale. Jertfele aduse trebuiau să fie niște parabole ale iubirii lui Dumnezeu care este descoperită în Isus Hristos – jertfa suferindă care a murit pentru că a luat asupra Sa vina păcatelor omului, Cel nevinovat care S-a făcut păcat ca să ne salveze pe noi. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1109

Încă de când i s-a spus șarpelui în Eden: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânţa ta și sămânţa ei” (Geneza 3:15), Satana a știut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu un interes profund, el a urmărit jertfele aduse de Adam și de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei legături între pământ și cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură și să o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât și formele care îi duceau pe oameni la Mântuitorul. El i-a făcut pe oameni să le fie frică de Dumnezeu ca de unul care ar avea plăcere să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste profeţii și ei să-L lepede pe Hristos la venirea Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 115

Fariseul și vameșul reprezintă două mari clase de oameni în care se împart cei ce vin să I se închine lui Dumnezeu. Primii reprezentanți ai acestor clase sunt chiar primii doi copii născuți în lume. Cain a crezut despre sine că este neprihănit și a venit înaintea lui Dumnezeu doar cu o jertfă de mulțumire. El nu a făcut nicio mărturisire a păcatului și nu a simțit nicio nevoie de milă. Dar Abel a venit cu o jertfă de sânge, care Îl simboliza pe Mielul lui Dumnezeu. El a venit ca un păcătos, considerându-se pierdut. Singura lui speranță era iubirea nemeritată a lui Dumnezeu. Domnul a apreciat jertfa lui, dar nu a privit cu aceeași plăcere spre jertfa lui Cain. Simțământul nevoii, recunoașterea sărăciei și a păcatului nostru constituie primele condiții ca să fim primiţi de Dumnezeu. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5:3). – Parabolele Domnului Hristos, p. 152

Duminică, 10 aprilie: Cain și Abel

Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată făgăduinţa, Adam și Eva așteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei l-au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el ar putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinţei a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. …
Dar, ca și stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă și nici întârziere. … Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Isus S-a născut în Betleem. – Hristos, Lumina lumii, pp. 31–32

Cain și Abel, fiii lui Adam, se deosebeau foarte mult în caracter. Abel avea un duh de credincioșie față de Dumnezeu; el vedea dreptate și milă în purtarea Creatorului față de neamul omenesc căzut în păcat și, plin de recunoștință, a primit nădejdea răscumpărării. Dar Cain nutrea sentimente de revoltă și a murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru blestemul rostit asupra pământului și asupra neamului omenesc, din cauza păcatului lui Adam. El a îngăduit ca mintea lui să alerge pe aceleași căi care l-au dus pe Satana la cădere, cultivând dorința de înălțare de sine și punând la îndoială dreptatea și autoritatea divină. – Patriarhi și profeți, p. 71

Încurajarea iubirii de distracții înseamnă descurajarea iubirii față de preocupările religioase, pentru că inima ajunge atât de plină de lucruri de nimic, lucruri care plac inimii firești, încât nu mai rămâne loc pentru Isus.…
Pentru a putea înțelege gândurile lui Dumnezeu, este nevoie de acea credință care lucrează prin fapte și curățește sufletul. Sunt unii care cred în Hristos, ei nu Îl consideră un impostor, ei cred că Biblia este o revelație a caracterului Lui divin. Ei apreciază doctrinele sfinte ale Scripturii și respectă Numele, acel singur Nume dat sub cer prin care oamenii pot fi mântuiți, și totuși, deși au toate aceste cunoștințe, ei pot să fie la fel de ignoranți cu privire la harul lui Dumnezeu ca păcătosul cel mai mare dintre păcătoși. Ei nu și-au deschis inima ca să-L primească pe Isus în ea. – That I May Know Him, p. 307

Nu este departe vremea când copiii lui Dumnezeu vor fi chemați să dea mărturie înaintea conducătorilor pământului. Nici unul din douăzeci nu își dă seama cu ce pași repezi ne îndreptăm spre cea mai mare criză din istoria noastră. … Nu este vreme pentru vanitate, pentru lucruri de nimic, pentru a ne angaja mintea în chestiuni neimportante. …
Acum ai ocazia de a atinge cea mai înaltă cotă a puterii intelectuale prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, dacă ești indolent, dacă nu faci eforturi să sapi adânc în mina adevărului, nu vei fi pregătit pentru criza care va veni în curând peste noi. O, ce bine ar fi dacă ai putea să-ți dai seama că fiecare clipă este de aur! Dacă vei trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, nu vei fi găsit nepregătit. – Our High Calling, p. 355

Luni, 11 aprilie: Cele două jertfe

Acești frați au fost puși la încercare la fel cum fusese pus la încercare Adam, mai înainte, pentru a se dovedi dacă vor crede și vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunoșteau măsurile luate pentru mântuirea omului și înțelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu. Ei știau că, prin aceste jertfe, trebuiau să-și exprime credința în Mântuitorul preînchipuit de ele și, în același timp, să recunoască totala lor dependență de El în ce privește iertarea; ei știau că, prin ascultare de planul divin pentru mântuirea lor, dădeau dovadă de ascultare de voința lui Dumnezeu. Fără vărsare de sânge nu putea fi iertare de păcat, iar ei trebuiau să-și demonstreze credința în sângele lui Hristos ca fiind ispășirea făgăduită, aducând ca dar de jertfă pe întâii născuți ai turmelor lor. În afară de aceasta, mai trebuiau să fie aduse înaintea Domnului, ca dar de mulțumire, primele roade ale pământului. – Patriarhi și profeți, p. 71

Cain și-a adus jertfa înaintea Domnului având în inimă nemulțumire și necredință cu privire la marea Jertfă făgăduită. El nu era dispus să urmeze cu strictețe planul care arăta supunerea lui și să obțină un miel pe care să-l aducă jertfă împreună cu roadele pământului. El a luat doar din roadele pământului și a desconsiderat cerința lui Dumnezeu, care îi spusese lui Adam că, fără vărsare de sânge, nu putea să aibă loc nicio iertare a păcatului. Cain nu a avut grijă să aducă nici măcar cele mai bune dintre roadele pământului. Abel l-a avertizat pe fratele lui să nu vină înaintea Domnului fără sângele unei jertfe. Pentru că era fratele mai mare, Cain nu a vrut să-l asculte pe Abel. El i-a disprețuit sfatul și și-a adus darul murmurând și îndoindu-se cu privire la necesitatea jertfelor ceremoniale. Dumnezeu nu a acceptat jertfa lui.
Abel a adus o jertfă din mieii cei mai grași, întâii născuți în turma lui, așa cum poruncise Dumnezeu, cu o credință deplină în Mesia care va veni și și-a prezentat darul cu un respect plin de umilință. Dumnezeu a apreciat jertfa lui. Un fulger din cer a coborât și a mistuit darul lui Abel. Cain nu a văzut nicio manifestare care să arate că darul lui a fost primit. El s-a mâniat pe Domnul și pe fratele lui. – Istoria mântuirii, pp. 52–53

Acela care încearcă să ajungă la cer prin propriile fapte de respectare a Legii încearcă o imposibilitate. Omul nu poate să fie mântuit fără ascultare, dar faptele lui nu vin de la el. Hristos este acela care lucrează în el şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Dacă ar putea să se mântuiască prin faptele sale, omul ar avea cu ce să se laude. Efortul pe care îl face omul prin puterea proprie, pentru a obţine mântuirea, este reprezentat prin jertfa lui Cain. Tot ce poate să facă omul fără Hristos este întinat de egoism şi de păcat, dar tot ce este făcut prin credinţă este bine primit de Dumnezeu. Când căutăm să obţinem cerul prin meritele lui Hristos, sufletul progresează. Dacă privim la Isus, Căpetenia și Desăvârșirea (în engl.: Autorul şi Desăvârșitorul) credinţei noastre, noi putem să creştem în putere şi să înaintăm din biruinţă în biruinţă, pentru că harul lui Dumnezeu a realizat prin Hristos mântuirea noastră deplină. – Solii alese, cartea 1, p. 64

Marți, 12 aprilie: Crima

Unii susțin că omenirea are nevoie nu de răscumpărare, ci de dezvoltare, că ea poate să se rafineze, să ajungă mai elevată și să se regenereze prin propriile puteri. Așa cum Cain a crezut că își putea asigura bunăvoința lui Dumnezeu printr-o jertfă din care lipsea sângele ispășitor, și aceștia se așteaptă să poată ridica omenirea la standardul divin și fără ispășire. Istoria lui Cain ne arată urmarea. Ne arată ce ajunge omul când se desparte de Hristos. Omenirea nu are puterea de a se regenera prin ea însăși. Ea nu are tendința de a se ridica, de a se îndrepta spre cele divine, ci de a merge în jos, spre cele ale lui Satana. Hristos este singura noastră speranță. – Conflict and Courage, p. 25

Cain nu s-a pocăit. În loc de a primi mustrarea și de a simți repulsie față de propria necredință, el a continuat să se plângă de nedreptatea și părtinirea lui Dumnezeu. În gelozia și ura lui, el s-a certat cu Abel și i-a adus reproșuri. Abel i-a arătat cu blândețe fratelui său greșeala și i-a dovedit că era greșit. Însă Cain l-a urât pe fratele lui încă din clipa când Dumnezeu Și-a manifestat față de el dovada acceptării Sale. Fratele lui, Abel, a căutat să-i liniștească mânia, vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu prin faptul că a salvat viața părinților lor, deși ar fi putut să aducă asupra lor o moarte imediată. El i-a spus lui Cain că Dumnezeu îi iubea, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Său, nevinovat și sfânt, pentru a suporta mânia pe care omul merita să o suporte, din cauza neascultării. În timp ce Abel îndreptățea planul lui Dumnezeu, Cain a ajuns să fie cuprins de furie, iar mânia lui împotriva lui Abel creștea și fierbea, până când l-a ucis. Dumnezeu l-a întrebat pe Cain despre fratele lui, iar Cain a rostit o minciună: „Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Dumnezeu i-a spus lui Cain … : „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum, blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta, care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ți mai dea bogăția lui. Pribeag și fugar să fii pe pământ.” – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 49–50

Nu suntem deloc în siguranță dacă ne permitem să contemplăm avantajele care ar putea fi obținute prin acceptarea sugestiilor lui Satana. Păcatul înseamnă dezastru și dezonoare pentru orice suflet care se complace în păcat. Prin natura lui, păcatul orbește și amăgește și ne va ademeni, prezentându-ne perspective încântătoare. Dacă ne aventurăm pe terenul lui Satana, nu avem nicio asigurare a protecției față de puterea lui. În măsura în care depinde de noi, trebuie să închidem orice cale prin care ar putea să pătrundă ispititorul. …
Unica posibilitate de a fi în siguranță împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credința în neprihănirea Lui. Ispita are putere asupra noastră din cauza egoismului care există în inimă. Dar, când contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfățișează în caracterul lui hidos și respingător și dorim să fie alungat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Hristos, inima noastră este sensibilizată și cucerită, ispita își pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 118

Miercuri, 13 aprilie: Pedepsirea lui Cain

Dumnezeu i-a dat lui Cain prilejul să-și mărturisească păcatul. … El cunoștea bine grozăvia faptei pe care o săvârșise și a minciunii pe care o rostise pentru a o ascunde, dar era tot revoltat și sentința nu a mai fost amânată. …
Cu toate că, din cauza crimei sale, Cain merita condamnarea la moarte, Creatorul milostiv i-a cruțat viața și i-a mai dat ocazia să se pocăiască. Dar Cain a trăit numai pentru a-și împietri inima, pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorității divine și pentru a ajunge căpetenia unui șir de păcătoși îndrăzneți și decăzuți. Acest singur apostat, stăpânit și condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda și exemplul lui și-au exercitat influența lor demoralizatoare, până când pământul a devenit atât de corupt și plin de violență, încât se impunea nimicirea lui. …
După ce blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra lui, Cain s-a retras din căminul tatălui său. … El a fugit departe de prezența lui Dumnezeu, lepădând promisiunea divină de a restaura Edenul pierdut, în favoarea căutării de bogății și plăceri pe pământul aflat sub blestemul păcatului, așezându-se astfel în fruntea acelei mari clase de oameni care se închinau dumnezeului acestei lumi. Urmașii săi s-au distins prin progres material și pământesc. Dar ei nu țineau seama de Dumnezeu și erau în opoziție cu planurile Sale pentru om. – Conflict and Courage, p. 27

Cruţând viaţa lui Cain, ucigașul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu despre ce înseamnă să-i îngădui unui păcătos să trăiască, pentru a-și continua calea de nelegiuire fără frâu. Prin influenţa învăţăturii și a exemplului lui Cain, mulţi dintre urmașii lui au fost duși la păcat, până când „răutatea (în engl.: nelegiuirea) omului era mare pe pământ și … toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:5,11). – Tragedia veacurilor, p. 543

Dumnezeu i-a încredințat fiecărui om o lucrare a sa și, dacă omul întoarce spatele lucrării pe care i-a dat-o Dumnezeu de făcut, pentru a face lucrarea lui Satana, distrugându-și corpul sau ducându-l pe altul la păcat, lucrarea acestui om este blestemată și asupra lui este pus semnul lui Cain. Victimele pe care el le-a dus la ruină vor striga către Domnul la fel ca sângele lui Abel.
Fiecare om … care încearcă să forțeze conștiința sau să controleze mintea altui om devine un agent al lui Satana, care face lucrarea lui și, înaintea universului ceresc, el poartă semnul lui Cain. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p.1807

Joi, 14 aprilie: Răutatea oamenilor

Lui Adam i-a fost dat un alt fiu care să fie moștenitorul făgăduinței divine, moștenitor al dreptului spiritual de întâi născut. Numele Set, dat fiului său, înseamnă „rânduit” sau „în locul”, „căci”, zicea mama: „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain” (Geneza 4:25). Set avea o înfățișare mult mai nobilă decât aceea a lui Cain sau Abel și semăna mai mult cu Adam decât cu ceilalți frați ai săi. Avea un caracter valoros, pășind pe urmele lui Abel. Cu toate acestea, el nu moștenise o mai mare bunătate naturală decât avea Cain. Cu privire la crearea lui Adam se spune că a fost „făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27), dar, după cădere, omul „a născut un fiu după chipul și asemănarea lui” (Geneza 5:3). În timp ce Adam a fost creat fără păcat, după chipul lui Dumnezeu, Set, ca și Cain, a moștenit natura căzută a părinților săi. Dar el a mai primit și cunoștințe cu privire la Răscumpărătorul, cum și învățătura despre îndreptățire. Prin harul divin, el L-a servit și L-a onorat pe Dumnezeu; el a lucrat așa cum ar fi făcut și Abel dacă ar fi trăit, ca să întoarcă mintea celor păcătoși la respect și ascultare de Creatorul lor. – Patriarhi și profeți, p. 80

La păcatul uciderii, al cărei drum îl deschisese Cain, Lameh, al cincilea descendent, a adăugat poligamia și, fiind un batjocoritor trufaș, el L-a recunoscut pe Dumnezeu, dar numai pentru ca din răzbunarea lui Cain să obțină asigurarea propriei siguranțe. Abel dusese o viață de păstor, locuind în corturi sau colibe, iar descendenții lui Set au urmat același drum, socotindu-se „străini și călători pe pământ”, căutând „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (Evrei 11:13,16).
Pentru un timp, cele două clase au rămas separate. Neamul lui Cain, răspândindu-se din locul primei sale așezări, s-a întins peste câmpiile și văile unde locuiseră fiii lui Set, dar aceștia, pentru a scăpa de influența lor molipsitoare, s-au retras spre munți și acolo și-au făcut sălașurile. Cât timp a ținut această despărțire, ei au păstrat închinarea la Dumnezeu în toată curăția ei. Dar, cu trecerea timpului, ei s-au încumetat, puțin câte puțin, să se amestece cu locuitorii văilor. Această asociere a avut drept urmare rezultatele cele mai rele. „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase” (Geneza 6:2). Fiii lui Set, atrași de frumusețea fiicelor urmașilor lui Cain, s-au făcut urâți Domnului, căsătorindu-se cu ele. Mulți dintre închinătorii lui Dumnezeu au fost târâți în păcat de ispitele care erau acum mereu înaintea lor și și-au pierdut caracterul lor deosebit, sfânt. Amestecându-se cu cei depravați, ei au ajuns asemenea lor în spirit și fapte; restricțiile poruncii a șaptea au fost nesocotite și ei „și-au luat neveste pe acelea pe care și le-au ales” (Geneza 6:2). Copiii lui Set au urmat „calea lui Cain” (Iuda, vers. 11); ei și-au fixat gândul la belșugul și petrecerile lumești și au neglijat poruncile lui Dumnezeu. Oamenii „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu…, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1:21). De aceea, „Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate” (vers. 28). Păcatul s-a întins pe fața pământului asemenea unei lepre ucigătoare. – Patriarhi și profeți, pp. 81–82