[vineri, 17 decembrie] GPS-ul lui Dumnezeu—partea 1

În timp ce mergeam prin pădurea din apropierea casei mele, ieri dimineață, am dat peste o oaie moartă. Nu era deloc plăcută vederii – era umflată și își ținea picioarele înțepenite drept în sus. M-a făcut să mă gândesc la parabola oii pierdute.

Cum ar fi stat lucrurile dacă totul s-ar fi întâmplat diferit în povestire? Dacă nu ar fi existat un păstor bun care să fi ieșit să-și caute oaia? Dacă păstorul s-ar fi oprit din căutare pentru că era întuneric și târziu? Dacă oaia aceea pierdută aș fi fost eu? Da, acea oaie moartă aflată la distanță de turma ei mi-a dat câteva lecții bune la care să mă gândesc. Într-o zi din săptămâna trecută, am privit prin parbrizul mașinii într-o intersecție aglomerată și am fost surprins să văd o figură familiară care mă privea dintr-o mașină de lângă a mea. Nu îl mai văzusem pe Kutlu de mai bine de doi ani. Acest profesor pensionat fusese unul dintre cei mai interesați de studiul Bibliei înainte să se mute. Pe vremea aceea, citea împreună cu soția lui timp de o oră pe zi dintr-o Biblie pe care i-o dădusem. Primea cuvintele lui Isus cu un mare entuziasm. Nu cu mult înainte să se mute, i-am amintit să mediteze cu mare respect la Calvar. Cu ochii strălucind de zel, mi-a spus: „În relatarea din Biblie, sutașul a spus: «Cu siguranță acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!»” Cuvinte mari din partea unui musulman! Cu adevărat creștea în credință; dar după ce se mutase, nu mai reușisem să-i cultiv credința la
telefon, deoarece cunoștințele mele de limbă erau sărace.

Cam cu o lună înainte ca Kutlu să se mute, a avut loc un eveniment interesant. Obișnuiam să fac mișcare în fiecare dimineață împreună cu el. Într-o dimineață, un bărbat pe nume Rashar ni s-a alăturat în plimbarea prin livada de măslini. Am presupus că era prietenul lui Kutlu. La un moment dat, Rashat m-a apucat de braț și a spus: „Imamul meu mi-a dat un Incil (Nou Testament). Mi-a plăcut foarte mult! Crezi că poți să găsești pentru mine Tevrat (cărțile lui Moise)? În aceeași dimineață, i-am dat o Biblie integrală. Cam la o lună după ce Kutlu s-a mutat, am hotărât să merg și să-i fac o vizită pe neanunțate. Cam cu jumătate de oră înainte să sosesc în oraș la el, l-am sunat. A fost încântat de faptul că soseam. Când am intrat în inima orașului acestuia cu 10 000 de locuitori, am fost surprins să văd un bărbat ieșind în fugă dintr-o cafenea, fluturându-și brațele în semn să mă opresc. Confuz, am oprit. Era Rashat! În ziua aceea am aflat că Rashat şi Kutlu erau frați. M-a făcut să mă gândesc la relatarea lui Ioan despre Andrei și Petru.

Am petrecut o zi interesantă cu cei doi. Am petrecut un timp solemn de reflecție la mormântul fiicei lui Kutlu, care murise când avea doisprezece ani. I-am vizitat pe prietenii apropiați ai lui Kutlu și am vorbit despre lucruri spirituale. În noaptea aceea, cei doi bărbați m-au dus la casa din munți a lui Rashat. Acolo, am văzut Biblia deschisă lângă canapeaua lui, așa că am știut că citise din ea. Noaptea mi-a spus: „Poate că ar trebui să te faci musulman și eu, creștin.” Știam că în fraza aceasta era ascuns un element de logică culturală. Îi plăcea foarte mult ceea ce învățase despre Hristos, dar s-ar fi simțit blestemat dacă ar fi părăsit islamul. Singura cale prin care putea echilibra păcatul părăsirii religie lui ar fi fost să aducă un străin în rândurile islamului.

L-am mai vizitat pe Kutlu de câteva ori după aceasta, dar era ocupat să o ajute pe cealaltă fiică a lui să facă față numeroaselor probleme pe care le întâmpina pentru a deschide o farmacie. Părea că flacăra sa spirituală se stingea. Aspectul spiritual al prieteniei noastre se ofilise, iar din punct de vedere lingvistic eram incapabil să întrețin flacăra la telefon. De asemenea, viața mea era plină. Faptul că înființam o nouă biserică în orașul nostru atrăgea de la sine numeroase cerințe. După un timp, a trebuit să depozitez prietenia cu Kutlu pe raftul memoriei ca pe o amintire plăcută. Nici pe Rashat nu l-am mai văzut. Oile erau de-acum pe cont propriu. (Va continua)