Comentarii inspirate (st. 9)

O atitudine de învingători

Sabat după-amiază, 22 august

Lucrarea lui Hristos era într-un contrast izbitor cu aceea a bătrânilor iudei. Atenția pe care o dădeau tradiției și formelor făcuse să dispară orice urmă de libertate în gândire și acțiune. Ei trăiau într-o continuă groază de a nu se întina. Ca să nu se atingă de cei „necurați”, trăiau retrași nu numai față de neamuri, ci și față de marea mulțime a celor de un neam cu ei, necăutând nici să le vină în ajutor, nici să le câștige prietenia. Stăruind necontenit numai asupra acestor lucruri, mintea li se pipernicise, iar cercul vieții lor devenise foarte strâmt. Pilda lor încuraja egoismul și intoleranța în toate clasele neamului lor.
Isus Și-a început lucrarea de reformă, intrând în strânse legături de iubire cu oamenii. În timp ce arăta cel mai mare respect față de Legea lui Dumnezeu, El mustra evlavia plină de pretenții a fariseilor și căuta să-i elibereze pe oameni de rânduielile fără rost cu care erau legați. El căuta să dărâme barierele care despărțeau diferitele clase ale societății, ca să-i poată aduna pe oameni ca membri ai aceleiași familii. Participarea Lui la nuntă era plănuită pentru a face primul pas către această țintă. – Hristos, Lumina lumii, p. 150

Isus a venit în lume în umilință. Descendența Sa era de condiție umilă. Maiestatea cerului, Împăratul slavei, Căpetenia întregii oștiri a îngerilor S-a smerit acceptând firea omenească și a ales apoi o viață de sărăcie și umilință. El n-a fost avantajat de ocazii pe care săracii nu le au. Truda, greutățile și privațiunile au fost o parte din experiența de zi cu zi. „Vulpile au vizuini”, a spus Isus, „și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul” (Luca 9:58).
Isus nu a căutat admirația sau aplauzele oamenilor. El nu a comandat vreo armată. Nu a cârmuit vreo împărăție pământească. El nu i-a curtat pe cei bogați și onorați de lume pentru a obține favoruri. Nu a pretins o poziție între conducătorii națiunii. A trăit printre cei de condiție umilă. A disprețuit distincțiile artificiale ale societății. A ignorat descendența regală, bogăția, talentul, învățătura și rangul.

… El a stat la masă cu vameșii și păcătoșii și S-a amestecat printre oamenii de rând, nu pentru a deveni vulgar și pământesc cu ei, ci pentru a le prezenta principiile corecte prin cuvânt și faptă și a-i înălța din degradarea și starea lumească în care se aflau. – Divina vindecare, p. 197

În zilele noastre, ocaziile de a veni în legătură cu bărbați și femei din toate clasele și din multe naționalități sunt mult mai mari decât în zilele lui Israel. Răspântiile drumurilor s-au înmulțit de o mie de ori.
Asemenea lui Hristos, slujitorii de astăzi ai Celui Preaînalt trebuie să-și ocupe locul în aceste mari răspântii, unde pot întâlni mulțimile care trec din toate părțile lumii. Ca și El, ascunzându-şi eul în Dumnezeu, ei trebuie să semene sămânța Evangheliei, prezentându-le altora adevărurile prețioase ale Sfintei Scripturi, care vor prinde rădăcini în minte și vor răsări către viața veșnică. – Profeți și regi, pp. 73–74

Duminică, 23 august: Receptivitate față de Evanghelie

Să fie folosite metode noi [de evanghelizare]! Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să conștientizeze nevoile timpului în care trăiesc. Dumnezeu are oameni pe care îi va chema în slujba Sa, oameni care nu vor duce mai departe lucrarea în felul lipsit de viață în care a fost îndeplinită în trecut. …
În marile noastre orașe, solia trebuie să înainteze ca o lumină aprinsă. Dumnezeu va ridica oameni pentru lucrarea aceasta, iar îngerii Săi vor merge înaintea lor. Nimeni să nu-i împiedice pe oamenii aceștia să îndeplinească lucrarea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu. Să nu le interziceți! Dumnezeu le-a încredințat o lucrare. Solia trebuie să fie vestită cu o putere atât de mare, încât ascultătorii să fie convinși. – Evanghelizare, p. 70

Când tratăm cu mintea oamenilor este nevoie de o mare înțelepciune, chiar și când prezentăm dovezile nădejdii care este în noi. … Care este speranța pentru care trebuie să depunem mărturie? Este speranța vieții veșnice prin Isus Hristos. … Voi insistați prea mult asupra ideilor și doctrinelor specifice, iar inima celui necredincios nu este sensibilizată. A încerca să-l impresionați, este ca și când ai încerca să modelezi un fier rece. …
Avem o nevoie continuă de înțelepciune pentru a ști când să vorbim și când să păstrăm tăcerea. Totuși, când vorbim despre speranța vieții veșnice, suntem întotdeauna în siguranță deplină. Iar când inima este cu totul sensibilizată și supusă de dragostea lui Isus, se va pune întrebarea: „Doamne, ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” – Evanghelizare, pp. 247–248

Solia lui Hristos adresată femeii samaritence, cu care El vorbise la fântâna lui Iacov, a adus roade. După ce a ascultat cuvintele Lui, femeia s-a dus la oamenii din cetate și le-a spus: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Ei au mers cu ea, L-au ascultat pe Isus și au crezut în El. Doritori să audă mai mult, L-au rugat să mai rămână. Timp de două zile, El a rămas cu ei și „mult mai mulți au crezut în El din pricina cuvintelor Lui” (Ioan 4:29,41).
Și, când ucenicii Lui au trebuit să plece din Ierusalim, mulți au găsit în Samaria un loc sigur. Samaritenii i-au primit cu bucurie pe acești soli ai Evangheliei și credincioșii dintre iudei au strâns un bogat seceriș dintre aceia care fuseseră cândva cei mai înverșunați dușmani ai lor. – Faptele apostolilor, p. 106

Hristos căuta să-i învețe pe ucenici adevărul că, în Împărăția lui Dumnezeu, nu există granițe, nici caste și nici aristocrație; că ei trebuie să meargă la toate neamurile, ducându-le solia iubirii unui Mântuitor. Dar de-abia mai târziu ei au înțeles pe deplin că Dumnezeu „a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi” (Faptele 17:26,27). – Faptele apostolilor, p. 20

Luni, 24 august: O schimbare de atitudine

Îi îndemn fierbinte pe vestitorii Evangheliei lui Hristos să nu se descurajeze niciodată, să nu-l privească niciodată pe păcătosul cel mai împietrit ca și cum ar fi dincolo de limitele harului lui Dumnezeu. Acela care schimbă inima oamenilor așa cum sunt schimbate cursurile unor râuri poate aduce la Hristos chiar și sufletul cel mai împietrit de păcat. Oare există ceva prea greu de făcut pentru Dumnezeu? „Cuvântul Meu”, declară El, „nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isaia 55:11). – Slujitorii Evangheliei, p. 267

Domnul Isus este încântător. El este plin de iubire, milă și compasiune. El ne propune să fim prietenii Săi, să meargă alături de noi pe toate cărările aspre ale vieții. El ne spune: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Mergi cu Mine și Eu îți voi lumina calea. Domnul Isus, Maiestatea cerului, îi propune celui care vine la El cu poverile, cu slăbiciunile și grijile sale, să-l înalțe la rangul de a-I fi prieten și tovarăș de drum. El îl va socoti copilul Său și, la sfârșit, îi va da o moștenire de mai mare valoare decât imperiile conduse de împărați, o coroană de glorie mult mai strălucitoare decât oricare dintre cele care au stat vreodată pe fruntea celor mai slăviți monarhi ai pământului. – Lift Him Up, p. 98

Hristos cunoștea situația acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecției pe care intenționa să o lase. Din cauza aceasta îi adusese și pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neștiința din orașele și satele vecine cu țara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înțelege adevărul nu cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Nu se făcea niciun efort pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. …
… El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam disprețuit așa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionați de purtarea rece și fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o față de această femeie. … – Hristos, Lumina lumii, p. 400

Lucrarea Mariei era tocmai învățătura de care aveau nevoie ucenicii, pentru a înțelege că lui Hristos I-ar fi plăcut ca ei să-și exprime iubirea față de El. El fusese totul pentru ei, și ei nu-și dădeau seama că în curând aveau să fie lipsiți de prezența Lui, că în curând nu vor mai putea să-I arate niciun semn al recunoștinței lor pentru iubirea Sa cea mare. Singurătatea lui Hristos, care era despărțit de curțile cerești, trăind viața de om, n-a fost niciodată înțeleasă sau apreciată de ucenici așa cum ar fi trebuit. …
Mai târziu … nu au mai judecat-o pe Maria, ci se judecau pe ei înșiși. O, dacă și-ar fi putut lua înapoi mustrările și faptul că îi consideraseră pe săraci ca fiind mai vrednici de darul acesta decât Hristos! Mustrarea aceasta au simțit-o foarte tare atunci când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului lor. – Conflict and Courage, p. 307

Marți, 25 august: Prezintă adevărul cu iubire

Biserica lui Hristos este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea are misiunea de a-i duce lumii Evanghelia. Iar această îndatorire le revine tuturor creştinilor. Fiecare, în limitele darului său şi ale ocaziilor pe care le are, trebuie să aducă la îndeplinire însărcinarea dată de Mântuitor. Iubirea lui Hristos, așa cum ne este descoperită, ne face datori faţă de toţi cei care nu Îl cunosc. Dumnezeu nu ne-a dat lumină ca să o păstrăm pentru noi, ci pentru a o revărsa asupra lor. …
Dacă îndatoririle ne reţin aici, nu este nevoie să mergem în ţările păgâne să lucrăm pentru Hristos, nici chiar să părăsim cercul restrâns al familiei. Noi putem face acest lucru în cercul familiei, în biserică, printre cei cu care suntem asociaţi şi în mijlocul cărora ne desfăşurăm activitatea profesională.
Mântuitorul Și-a petrecut cea mai mare parte a vieţii Sale pe pământ lucrând cu răbdare în atelierul de dulgherie din Nazaret. Îngerii-slujitori Îl vegheau pe Domnul vieţii, în timp ce mergea alături de ţărani şi muncitori, nerecunoscut şi neonorat. El Și-a îndeplinit misiunea tot atât de conştiincios când a lucrat în meseria Lui modestă ca atunci când a vindecat bolnavi sau când a umblat pe valurile răscolite de furtună ale Mării Galileei. Tot aşa şi noi putem umbla cu Hristos şi putem lucra pentru El în cele mai umile îndatoriri şi în cele mai de jos poziţii ale vieţii. – Calea către Hristos, pp. 81–82

În cea de-a doua epistolă a sa [către tesaloniceni], Pavel a căutat să le îndrepte interpretarea greșită cu privire la învățătura sa și să le prezinte adevărata sa poziție. El și-a exprimat din nou încrederea în integritatea lor, cum și recunoștința pentru că în viața lor credința era tare, iar iubirea lor unii față de alții, cum și față de Învățătorul lor, era din belșug. El le-a spus că i-a dat ca pildă altor biserici pentru credința lor stăruitoare cu care, având mult curaj, se împotriveau prigonirii și necazurilor și le-a îndreptat mintea înainte, la timpul celei de a doua veniri a lui Hristos, când poporul lui Dumnezeu se va odihni de toate grijile și frământările lui. – Faptele apostolilor, p. 264

Hristos ne cheamă să lucrăm cu răbdare şi cu stăruinţă pentru miile de oameni care pier în păcatele lor, împrăştiaţi prin toate ţările, ca niște epave pe un ţărm pustiu. Cei care vor să ia parte la slava lui Hristos trebuie ia parte şi la lucrarea Lui, ajutându-i pe cei slabi, nenorociţi şi descurajaţi.
Aceia care se angajează în lucrarea aceasta, să facă din viaţa lui Hristos studiul lor permanent. Să fie stăruitori în a folosi în slujba Domnului fiecare capacitate pe care o au. În urma efortului sincer şi neegoist vor apărea rezultate preţioase. De la Marele Învăţător, lucrătorii vor primi cea mai înaltă educaţie. Dar cei care nu răspândesc lumina pe care au primit-o îşi vor da seama într-o zi că au suferit o pierdere teribilă. – Mărturii, vol. 9, pp. 31–32

Miercuri, 26 august: Temelia acceptării

Chiar așa, în starea coruptă în care se află societatea de astăzi, există suflete capabile de lucruri mai bune, suflete reprezentate de Domnul Hristos prin „mărgăritarul pierdut”. Hristos a dat totul ca să poată să caute și să salveze ce era pierdut, ca să poată recupera perla pe care El a evaluat-o la un preț infinit. Noi ce suntem gata să facem pentru a colabora cu El în această mare lucrare? Ce sacrificiu suntem dispuși să facem? …
Când ținem seamă de faptul că Hristos a murit pentru cei păcătoși pe când ei erau în această stare, suntem conduși să înțelegem cât de dornic, chiar nerăbdător este El să ne binecuvânteze, pentru ca , la rândul nostru, să putem fi o binecuvântare pentru alții. – Lift Him Up, p. 353

„Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi. Cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.”
Aceasta este tocmai lucrarea pe care o plănuiește Domnul, și anume ca solia pe care le-a dat-o slujitorilor Săi să ajungă în inima și în mintea fiecărui om. Viața bisericii lui Dumnezeu continuă prin aceea că membrii Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și pe semeni ca pe ei înșiși. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 94–95

Cuvântul lui Dumnezeu este standardul nostru, dar cât de mult s-au îndepărtat de el cei care declară că sunt poporul Lui! Credinţa noastră religioasă trebuie să fie nu doar teoretică, ci şi practică. Religia curată şi neîntinată nu ne va îngădui să călcăm în picioare drepturile chiar şi ale celei mai neînsemnate dintre creaturile lui Dumnezeu, cu atât mai puţin ale mădularelor trupului Său şi ale membrilor familiei noastre. Dumnezeu este dragoste şi cel care rămâne în El rămâne în dragoste. Influenţa egoismului lumesc, pe care unii îl poartă cu ei asemenea unui nor, îngheţând chiar şi atmosfera pe care o respiră alţii, îmbolnăveşte sufletul şi adesea îngheaţă până la moarte. …
Religia lui Hristos înseamnă mai mult decât vorbe. Neprihănirea lui Hristos constă în acţiuni corecte şi în fapte bune făcute din motive curate, neegoiste. Dacă lipsește podoaba interioară, o neprihănire exterioară nu va fi de niciun folos. … Dacă nu avem lumina şi dragostea lui Dumnezeu, nu suntem copiii Săi. Dacă nu adunăm cu Hristos, vom risipi. Toţi exercităm o anumită influenţă şi aceasta îşi pune amprenta asupra destinului altora – pentru binele lor prezent şi viitor sau pentru pierderea lor veşnică. – Mărturii, vol. 3, pp. 528–529

Joi, 27 august: Adevărul prezentat cu dragoste

Chemându-l pe Timotei înaintea curții de judecată a lui Dumnezeu, apostolul Pavel îi poruncește să predice doar Cuvântul, nu obiceiurile și zicalele omenești, și să fie gata să mărturisească pentru Dumnezeu oricând i s-ar ivi o ocazie favorabilă – în fața unor adunări numeroase sau în cercuri particulare, în călătorie sau la gura sobei, vorbindu-le atât prietenilor, cât și dușmanilor, indiferent dacă se află în siguranță sau este expus la greutăți, la pericole, la critici și la pierderi.
Temându-se că blândețea lui Timotei și caracterul lui reconciliant ar putea să-l determine să evite o parte esențială a lucrării sale, Pavel l-a îndemnat să fie credincios în ce privește dezaprobarea păcatului și chiar să-i mustre cu asprime pe cei care erau vinovați de păcate grave. Totuși, el trebuia să îndeplinească această lucrare cu „toată blândețea și învățătura”. Timotei trebuia să dezvăluie răbdarea și dragostea lui Hristos, explicându-și și confirmându-și mustrările prin adevărurile Cuvântului.
A urî și a mustra păcatul și, în același timp, a arăta milă și duioșie față de cel păcătos este o realizare dificilă. Cu cât vom fi mai stăruitori în eforturile noastre de a atinge sfințirea inimii și a vieții, cu atât vom fi mai sensibili în ce privește sesizarea păcatului și cu atât îl vom dezaproba cu mai multă hotărâre. Trebuie să ne ferim de o severitate necuvenită față de cei care greșesc, dar, de asemenea, să fim atenți să nu pierdem din vedere caracterul extrem de rău al păcatului. Față de cel greșit trebuie să arătăm răbdare și dragoste ca Domnul Hristos, dar, în același timp, să ne ferim de pericolul de a manifesta o toleranță atât de mare față de greșelile lui, încât el să considere că nu merită nicio mustrare și să o respingă, tratând-o ca pe ceva necuvenit și nedrept. – Slujitorii Evangheliei, pp. 30–31

În parabolă, primii lucrători au fost de acord să lucreze pentru o anumită sumă și au primit suma stabilită, dar nimic mai mult. Cei angajați mai târziu au crezut în promisiunea stăpânului: „Și vă voi da ce va fi cu dreptul” (Matei 20:4). Ei și-au arătat încrederea în el, prin faptul că nu au pus nicio întrebare cu privire la plată. Ei au avut încredere în dreptatea și echitatea lui. Acești lucrători au fost răsplătiți, dar nu după cantitatea de muncă pe care au depus-o, ci după generozitatea stăpânului viei.
Așa dorește Dumnezeu să ne încredem în Acela care îi îndreptățește pe cei păcătoși. El nu ne răsplătește după meritul nostru, ci după voința și hotărârea Sa, „după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11). „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5). Iar pentru cei care se încred în El, va face „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). – Parabolele Domnului Hristos, p. 397

Tatălui nostru ceresc i-a fost milă de noi, chiar și atunci când caracterul nostru era nedemn și lipsit de iubire, când eram „vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții”. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:3-5). Dacă acceptăm dragostea Sa, ea ne va face asemenea Lui, buni, atenți și miloși nu numai față de cei care ne sunt pe plac, ci și față de cei mai păcătoși și mai răi oameni.
Copiii lui Dumnezeu sunt părtași naturii Sale. Nu statutul social, originea etnică, naționalitatea sau avantajele religioase sunt cele care dovedesc faptul că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu, ci iubirea, o iubire care cuprinde întreaga omenire. Dacă inima lor nu este în mod categoric închisă față de Duhul lui Dumnezeu, chiar și cei păcătoși vor fi impresionați de bunătatea noastră față de ei. Chiar dacă este posibil ca ei să reacționeze cu ură când sunt tratați cu ură, totuși, când sunt iubiți, vor răspunde cu iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu este Cel care răspunde urii cu iubire. A fi bun cu omul cel rău și nerecunoscător, a face bine fără să aștepți nimic în schimb constituie blazonul casei regale cerești, dovada sigură prin care copiii Celui Preaînalt își dezvăluie statutul lor nobil. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 75

Vineri, 28 august

Pentru studiu suplimentar:
Evanghelizare, cap. „Relația dintre activitate și spiritualitate”.