Săptămâna de rugăciune: Miercuri, Poruncile lui Dumnezeu, o imagine a caracterului Său
Creştinii trăiesc „sub Lege, dar fără Lege”.
În preajma Reformei, lumea creştină era caracterizată de o religiozitate efervescentă. Oamenii erau în marea lor majoritate pioşi şi credincioşi bisericii. Doar că pietatea lor era în general canalizată greşit. Lucrul acesta este recunoscut chiar şi de istoriogra a catolică: „Rugăciunea, viaţa şi învăţăturile erau foarte departe de Scriptură şi de idealul apostolic.”1 Viaţa religioasă era marcată frecvent de formalism şi de rutină. În Cologne (Germania), de exemplu, erau oficiate zilnic liturghii cu sutele, dar nu se făcea nici măcar o rugăciune în limba locală, iar educaţia tinerilor era neglijată complet. Oamenii se îmbulzeau în mănăstiri pentru prosperitate pământească şi spirituală. La data aceea, Germania avea o populaţie estimativă de 20 de milioane de locuitori, dintre care 1,5 milioane erau preoţi şi călugări. Credincioşii nu erau încurajaţi să citească Sfintele Scripturi, ci să facă pelerinaje (ca de exemplu pelerinajul la „Sfântul Veşmânt al lui Hristos” din Trèves, Germania) sau să admire numeroasele colecţii de moaşte. Frederick Înţeleptul, elector de Saxonia, suveranul care domnea în regiunea unde trăia Luther, deţinea o colecţie de peste 19 000 de astfel de moaşte,2 printre care „fân din ieslea lui Isus”, „o creangă din rugul aprins” şi „picături din laptele Maicii Domnului”. Autenticitatea acestor obiecte nu era niciodată pusă sub semnul întrebării.
Conflictul legat de indulgenţe
Porunca lui Isus de a face fapte bune (Matei 5:16) a fost distorsionată într-un mod complet străin de Evanghelie. Când îi ierta pe oameni de păcate (Marcu 2:5; Ioan 8:11), Isus nu-i încărca cu o pedeapsă suplimentară, ci îi lăsa să plece în pace. Teologii medievali au transformat însă îndurarea Sa într-un sistem complex de canoane, orientat către fapte. Se spunea că ştergerea vinii putea fi obţinută de la preot în timpul spovedaniei, dar că erau totuşi necesare anumite fapte care să compenseze păcatul (exista, din fericire, posibilitatea scutirii de faptele de penitenţă). Aşa a apărut doctrina indulgenţelor: ideea iertării pedepselor vremelnice meritate pentru păcat. Începând din Evul Mediu, indulgenţele puteau fi cumpărate şi pentru morţii care se spunea că erau în purgatoriu. În afară de perioada de după Reformă, când vânzarea de indulgenţe a fost sistată, doctrina romano-catolică a indulgenţelor a con- tinuat să existe până astăzi.3
Reforma a apărut din cauza controversei pe tema legitimităţii acestor fapte de penitenţă şi a vânzării de indulgenţe. Având nevoie de fonduri pentru construirea Bazilicii „Sfântul Petru” din Roma, papii din vremea aceea au promovat indulgenţele. A început să ia amploare astfel o „afacere scandaloasă”4, scrie istoricul Bisericii Catolice, Joseph Lortz. Un predicator proeminent al indulgenţelor era preotul dominican Johann Tetzel, care le promitea credincioşilor următoarele: „În clipa în care aurul răsună în cutie, sufletul salvat se urcă imediat în rai.”5
Aceasta a stârnit mânia tânărului profesor de teologie Martin Luther, din Wittenberg. Într-o scrisoare către arhiepiscopul Albrecht de Mainz, el a protestat faţă de această denaturare a doctrinei creştine: „Hristos nu a poruncit nicăieri propovăduirea indulgenţelor, ci a stăruit pe propovăduirea Evangheliei.”6
Conform spuselor prietenului său, Philipp Melanchthon, Luther a scris aceste rânduri pe 31 octombrie 1517 şi a bătut în cuie pe poarta Bisericii Castel din Wittenberg (Germania) cele 95 de teze referitoare la indulgenţe şi la faptele de penitenţă.
Prima teză a căzut ca o bombă: faptele nu constituie pedeapsa pentru păcat; pocăinţa este atitudinea permanentă a vieţii creştinului; „Atunci când a spus «Pocăiţi-vă», Domnul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a dorit ca viaţa întreagă a credincioşilor să fie o viaţă de pocăinţă.”
„Păzește poruncile”
În „Tratatul despre faptele bune” (scris în 1520), reformatorul a arătat care ar trebui să fie faptele creştinilor. Faptele bune sunt doar acelea cerute de Dumnezeu, nu cele cerute de oameni. Dacă vrea cineva să afle ce fapte bune cere Dumnezeu, să asculte ce îi spune Hristos tânărului bogat: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19:17).
Poruncile la care Se referă Isus sunt Cele Zece Porunci, nu canoanele şi tradiţiile bisericeşti. Pentru păzirea lor, este nevoie de credinţa pe care o oferă Dumnezeu, pentru că ea ne dă puterea necesară. Fără Hristos, faptele sunt moarte.8 Credinţa din care nu izvorăsc fapte este doar o credinţă de faţadă: „Îmbinaţi credinţa cu faptele bune, astfel încât chintesenţa vieţii creştine să se regăsească în amândouă.”9 Faptele bune reprezintă „semnul şi sigiliul” autenticităţii credinţei.10 Credinţa se manifestă prin dragoste, iar dragostea înseamnă respectarea poruncilor.11
Prin urmare, creştinii trăiesc „sub Lege, dar fără Lege”12: „fără Lege”, fiindcă cei care cred în Hristos nu mai pot fi condamnaţi de Lege, şi „sub Lege”, fiindcă ea rămâne validă pentru creştinii născuţi din nou. Legea este necesară pentru recunoaşterea păcatului (Romani 3:20) şi pentru recanalizarea vieţii (prin iluminarea şi motivarea date de Duhul Sfânt) către voinţa lui Dumnezeu (Romani 8:4; Evrei 8:10).
Ellen White a scris la fel că Legea nu poate să ne mântuiască. Însă atunci când Dumnezeu scrie Legea în inimile noastre, creştinii pot şi ar trebui să o împlinească.13
În criticile pe care le aducea „antinomienilor” (oponenţilor Legii) din rândurile adepţilor lui, reformatorul a deplâns la data aceea faptul că mulţi dintre ei gustau doar din „dulcea Evanghelie”, în care îndreptăţirea păcatului este mai importantă decât îndreptăţirea păcătosului. El credea că avea să vină o vreme când oamenii aveau să se ghideze după propria judecată şi să declare că nu există Dumnezeu.14
Dumnezeu a chemat poporul advent să avertizeze cu privire la acest pericol şi să facă apel la credincioşia faţă de poruncile Sale. El ne-a încredinţat „o solie specială”, o solie reformatoare de restaurare, protejare şi respectare a Legii lui Dumnezeu. Ellen White a numit-o „ultima solie de avertizare a lumii”.15
Întrebări pentru meditație și discuție:
- De ce este important să cunoaştem norma de conduită creştină?
- Ce însemnătate au în viaţa noastră poruncile lui Dumnezeu? Cum să fim „liberi de Lege” şi totuşi „liberi pentru Lege”?
- Cum a preconizat Luther că aveau să fie oamenii în viitor? S-au adeverit temerile lui? Care este scopul poporului advent de astăzi?
1 Joseph Lortz şi Ervin Iserloh, Kleine Reforma- tionsgeschichte (Freiburg im Breisgau: Herder, 1969), p. 25.
2 Roland Bainton, Martin Luther, ed. a IV-a (Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1962), pp. 54–55.
3 Katechismus der katholischen Kirche (Munich: 1993), § 1494-1498.
4 Lortz şi Iserloh, p. 41.
5 Martin Luther, teza nr. 27, citată de Ingetraut Ludolphy în Die 95 esen Martin Luthers (Ber- lin: Evangelische Verlagsanstalt, 1976), p. 23.
6 Martin Luther, Luthers Schri en: Weimar Editi- on (Stuttgart: Metzler, 2002), vol. 1, p. 111.
7 Ludolphy, p. 20. 8 Martin Luther, Luthers Schri en: Weimar Edi-
tion (Stuttgart: Metzler, 2003), vol. 6, pp. 204– 205. Din nefericire, Luther s-a întors la tradiţia bisericii când a considerat că a descoperit în Cele Zece Porunci elemente speci ce timpului în care au fost date, a rmând că Sabatul este
al evreilor, cu toate că el şi-a avut originea la crearea lumii (Geneza 2:2,3). În acelaşi timp, a fost nevoit să admită că închinarea în ziua de duminică îşi are originea în tradiţia bisericească (Der große Katechismus [Munich: Siebenstern, 1964], pp. 37–38).
9 Martin Luther, Luthers Schri en: Weimar Edi- tion (Stuttgart: Metzler, 2003), vol. 12, p. 289.
10 Ibid., vol. 10/III., pp. 225–226.
11 Heinrich Bornkamm, Luthers Vorreden zur Bibel (Frankfurt pe Main: Insel Verlag, 1983), p. 179.
12 Martin Luther, Luthers Schri en: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2006), vol. 39/I, p. 433.
13 Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 376.
14 Martin Luther, Luthers Schri en: Weimar Edi- tion, Deutsche Bibel (Stuttgart: Metzler, 2003), vol. 11/II, p. 117.
15 Ellen G. White, Evanghelizare, ed. 2008, p. 179.
