Comentarii inspirate (st. 9)

CURĂŢIREA SANCTUARULUI

Sabat după-amiază, 22 februarie

La întrebarea: „Ce este sanctuarul?”, s-a răspuns lămurit în Scripturi. Termenul „sanctuar”, așa cum este întrebuințat în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o preînchipuire a lucrurilor cerești, iar în al doilea rând, la „adevăratul cort” din ceruri, către care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, serviciul slujbelor simbolice a luat sfârșit. „Adevăratul cort” din cer este sanctuarul noului legământ. Și cum profeția din Daniel 81:4 s-a împlinit în această dispensațiune, sanctuarul la care se referă el trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor două mii trei sute de zile, în anul 1844, pe pământ nu se mai găsea niciun sanctuar de multe veacuri. În felul acesta, profeția: „Până vor trece două mii trei sute de zile și atunci sanctuarul va fi curățit” arată indiscutabil către sanctuarul din ceruri. Dar mai rămâne să se dea răspuns la cea mai importantă întrebare: „Ce este curățirea sanctuarului?” Scripturile Vechiului Testament ne spun că există o astfel de slujbă în legătură cu sanctuarul pământesc. Dar poate fi ceva în cer care trebuie curățit? În Evrei, capitolul 9, curățirea atât a sanctuarului pământesc, cât și a celui ceresc este clar prezentată: „Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curățite în felul acesta cu sânge de animale, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:22,23), chiar cu sângele prețios al lui Hristos. – Tragedia veacurilor, p. 417

În Ziua Ispășirii, marele-preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul Preasfânt cu sângele acestei jertfe și-l stropea spre scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacție cerințelor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa și le ducea afară din sanctuar. Punându-și mâinile pe capul țapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra țapului de trimis. Apoi, țapul le ducea în pustie și erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor. Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire și ca „o umbră a lucrurilor cerești”. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc. După înălțarea Sa, Mântuitorul nostru Și-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24). – Tragedia veacurilor, p. 420

Duminică, 23 februarie: Alte simboluri

Când Daniel s-a prins de Dumnezeu cu încredere neclintită, duhul puterii profetice a venit asupra lui. În timp ce primea îndrumări de la oameni cu privire la îndatoririle vieții de la curte, el era învățat de Dumnezeu să citească tainele viitorului și să consemneze pentru generațiile viitoare, prin figuri și simboluri, evenimentele care acoperă istoria acestei lumi până la încheierea timpului. – Profeți și regi, p. 484

Adevărul, asemenea unei comori de aur, a fost încredințat poporului iudeu. Sistemul iudaic, purtând semnătura Cerului, fusese instituit chiar de Domnul Hristos. Marile adevăruri ale mântuirii au fost ascunse în tipuri și simboluri. Și, cu toate acestea, când Domnul Hristos a venit, iudeii nu L-au recunoscut pe Acela către care arătau toate aceste tipuri și simboluri. Ei aveau în mâinile lor Cuvântul lui Dumnezeu, dar tradițiile care fuseseră transmise din generație în generație, precum și interpretările omenești ale Scripturilor au făcut ca adevărul, așa cum este el în Hristos, să fie ascuns de ei. Importanța spirituală a scrierilor sfinte a fost pierdută. Casa tezaurului a toată cunoștința a fost deschisă înaintea lor, dar ei nu au știut.
Dumnezeu nu ascunde adevărul Său de oameni. Dar, prin propriile acțiuni, oamenii fac ca acesta să fie întunecat pentru ei. Domnul Hristos i-a dat poporului iudeu suficiente dovezi despre faptul că El era Mesia, dar învățăturile Sale cereau o schimbare hotărâtă în viața lor. Ei au înțeles că, dacă L-ar primi pe Hristos, ar trebui să renunțe la obiceiurile și tradițiile la care țineau foarte mult, la practicile lor egoiste și nesfințite. Primirea adevărului neschimbător și veșnic cerea sacrificiu. … Ei se temeau ca nu cumva să fie convinși și deci să fie convertiți și, astfel, să fie obligați să renunțe la părerile lor preconcepute. Acela care era Comoara Evangheliei, Calea, Adevărul și Viața, era printre ei, însă ei au lepădat cel mai mare dar pe care Cerul îl putea da. …

„Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14).
„Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:3,4). – Parabolele Domnului Hristos, pp. 105–106

Nu erau în stare să discearnă însemnătatea profund spirituală a serviciului lor simbolic. În îndreptățirea lor de sine, se încredeau în faptele proprii, în jertfe și în rânduieli, în loc să se sprijine pe meritele Aceluia către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, „căutând să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși” (Romani 10:3), s-au întors la formalismul mulțumirii de sine. Fiind lipsiți de spiritul și de harul lui Dumnezeu, au încercat să înlocuiască lipsa cu o păzire riguroasă a ceremoniilor și ritualurilor religioase. Nemulțumiți cu rânduielile pe care Dumnezeu Însuși le dăduse, au împovărat poruncile divine cu nenumărate cerințe venite de la ei. Cu cât se îndepărtau mai mult de Dumnezeu, cu atât deveneau mai stricți în păzirea acestor forme. – Profeți și regi, p. 708

Luni, 24 februarie: Apariția cornului mic

Puțin câte puțin, la început în liniște și pe furiș, apoi mai deschis, pe măsură ce creștea în putere și câștiga stăpânire peste mințile oamenilor, „taina fărădelegii” și-a continuat lucrarea ei amăgitoare și hulitoare. Aproape pe nesimțite, obiceiurile păgânismului și-au găsit intrarea în biserica creștină. Spiritul de compromis și conformismul au fost reținute pentru o vreme de persecuțiile crude pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar, când persecuția a încetat, iar creștinismul a intrat în curțile și palatele împăraților, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos și a apostolilor Lui, în schimbul pompei și mândriei preoților și conducătorilor păgâni; în locul cerințelor lui Dumnezeu, au fost puse teoriile și tradițiile omenești. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului IV, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupție a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, a devenit biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învățăturile, ceremoniile și superstițiile lui au fost introduse în credința și închinarea pretinșilor urmași ai lui Hristos. – Tragedia veacurilor, p. 49

În secolul VI, papalitatea și-a întărit pe deplin poziția. Scaunul puterii sale a fost stabilit în cetatea împărătească, iar episcopul Romei a fost declarat capul întregii biserici. Păgânismul făcuse loc papalității. Balaurul i-a dat fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2). La această dată a început perioada celor o mie două sute şaizeci de ani de asuprire papală prezisă în profețiile lui Daniel și Ioan (Daniel 7:25; Apocalipsa 13:5-7). Creștinii erau forțați să aleagă fie să renunțe la integritatea lor și să accepte ceremoniile și închinarea papală, fie să-și distrugă viața în celulele temniței sau să sufere moartea pe scaunul de tortură, arși pe rug sau decapitați. … Persecuția a pornit împotriva celor credincioși cu o furie mai mare decât oricând înainte, iar lumea a devenit un mare câmp de luptă. – Istoria mântuirii, p. 330

Un studiu cu rugăciune al Bibliei le-ar arăta protestanților caracterul adevărat al papalității și i-ar face să o deteste și să se ferească de ea; dar mulți sunt atât de înțelepți, după părerea lor, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilință pe Dumnezeu pentru a fi conduși la adevăr. În timp ce se mândresc cu iluminarea lor, ei nu cunosc nici Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu. Ei trebuie să aibă unele mijloace pentru a-și liniști conștiința și caută ceea ce este mai puțin spiritual și umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-și aminti de El. Papalitatea este pregătită să facă față tuturor acestor nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni, care cuprind aproape întreaga lume – aceia care doresc să fie mântuiți prin meritele lor și aceia care ar vrea să fie mântuiți în păcatele lor. Acesta este secretul puterii ei. – Tragedia veacurilor, p. 572

Marți, 25 februarie: Atacul asupra sanctuarului

Unul dintre obiectivele pe are le aveau prin ridicarea turnului [Babel] era acela de a fi în siguranță în cazul unui nou potop. Ei credeau că, ridicând o construcție mult mai înaltă decât nivelul la care ajunseseră apele potopului, se vor proteja de orice pericol. Și, reușind să ajungă până la nori, ei sperau să înțeleagă cauzele potopului.
Și în vremea noastră există constructori de turnuri. Necredincioșii își construiesc teorii de la presupuse deducții științifice și resping Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. … În lumea care se declară creștină, mulți întorc spatele învățăturilor clare ale Bibliei și construiesc un crez din speculații și din fabulații omenești după placul lor, iar apoi arată spre turnul lor ca fiind calea de urcare la cer.
Timpul când Dumnezeu ne va cerceta este foarte aproape. Cel Preaînalt Se va coborî să vadă ce au construit copiii oamenilor. Puterea Lui suverană va fi descoperită; lucrările mândriei omenești vor fi doborâte. – Conflict and Courage, p. 42

Ascensiunea la putere a Bisericii Romane a marcat începutul Evului Mediu întunecat. Pe măsură ce puterea ei creștea, întunericul se adâncea. Credința a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, asupra papei de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și pentru salvarea veșnică, oamenii priveau la papa și la preoții și prelații împuterniciți de el. Oamenii erau învățați că papa era mijlocitorul lor și că nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba mai mult, că el ținea locul lui Dumnezeu pentru ei și de aceea trebuia ascultat fără nicio rezervă. Orice abatere de la cerințele lui era suficientă ca să aducă pedeapsa cea mai severă asupra trupurilor și sufletelor celor vinovați.
Cugetul poporului a fost astfel întors de la Dumnezeu către oamenii căzuți, greșiți și cruzi și, mai mult decât atât, către însuși prințul întunericului, care-și exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-o haină de sfințenie. Când Scripturile sunt interzise și omul ajunge să se privească pe sine ca autoritate supremă, trebuie să ne așteptăm numai la înșelătorie, vicleșug și fărădelege josnică. Prin înălțarea legilor și tradițiilor omenești s-a manifestat corupția ce vine întotdeauna ca rezultat al lepădării Legii lui Dumnezeu. – Istoria mântuirii, pp. 331–332

Unica noastră siguranță este să cercetăm după adevărul care este descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu ca după o comoară ascunsă. Subiectele cu privire la Sabat și natura omului și mărturia lui Isus sunt cele mai importante adevăruri care trebuie înțelese; acestea se vor dovedi ca o ancoră ce va susține poporul lui Dumnezeu în aceste timpuri periculoase. Însă majoritatea oamenilor disprețuiesc adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu și preferă basmele. 2 Tesaloniceni 2:10,11: „Și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună.” – Mărturii, vol. 1, p. 300

Miercuri, 26 februarie: Curățirea sanctuarului

Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărțitură a sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioșilor pocăiți, le asigura iertarea și primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărți. Și așa cum în serviciul simbolic se făcea o lucrare de ispășire la încheierea anului, tot astfel, înainte ca lucrarea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor să se încheie, o lucrare de ispășire trebuie făcută pentru îndepărtarea păcatului din sanctuar. Acesta este serviciul care a început atunci când s-au încheiat cele două mii trei sute de zile. La data aceea, așa cum a fost prorocit de profetul Daniel, Marele nostru Preot a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a lucrării Sale solemne – curățirea sanctuarului.
După cum în vechime păcatele poporului erau așezate prin credință asupra jertfei pentru păcat și, prin sângele ei, transferate în simbol asupra sanctuarului pământesc, tot așa și în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt așezate prin credință asupra lui Hristos și transferate, în fapt, asupra sanctuarului ceresc. Și, așa cum curățirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel curățirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea, sau ștergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo. …
În felul acesta, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că, în loc să vină atunci pe pământ, la încheierea celor două mii trei sute de zile, în anul 1844, Hristos a intrat în Locul Preasfânt din sanctuarul ceresc, pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispășirii ca pregătire pentru revenirea Sa. – Tragedia veacurilor, pp. 421–422

Curățirea sanctuarului… implică o lucrare de cercetare – o lucrare de judecată. Această lucrare trebuie să fie îndeplinită înainte ca Hristos să vină să-Și răscumpere poporul, pentru că, atunci când va veni, răsplata Lui va fi cu El, ca să dea fiecărui om după faptele lui.
În ziua socotelilor finale, poziția, rangul sau averea nu vor influența nici cât un fir de păr soarta nimănui. Oamenii vor fi judecați de Dumnezeul Atoatevăzător după ceea ce sunt ei în ce privește curăția, noblețea de caracter, dragostea pentru Hristos. – The Faith I live by, p. 207

[Cuvintele] „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi Sfântul Locaș va fi curățit!” (Daniel 8:14) l-au încurcat și mai mult. A căutat cu stăruință să înțeleagă vedenia. Nu putea înțelege legătura dintre robia celor șaptezeci de ani profetizată prin Ieremia și cei două mii trei sute de ani despre care l-a auzit în viziune pe vizitatorul ceresc, declarând că aveau să treacă înainte de curățirea sanctuarului lui Dumnezeu. Îngerul Gabriel i-a dat o interpretare parțială, dar, atunci când a auzit cuvintele: „Vedenia este pentru … niște vremuri îndepărtate”, prorocul a leșinat. „Eu, Daniel, am stat leșinat”, redă el experiența, „și am fost bolnav mai multe zile, apoi m-am sculat și mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta și nimeni nu știa” (vers. 26, 27). – Profeți și regi, p. 554

Joi, 27 februarie: Împlinirea profeţiei

Istoria națiunilor ne vorbește – națiuni care au ocupat una după alta spațiul și timpul ce le-au fost acordate și care au dat în mod inconștient mărturie despre adevărul a cărui semnificație nici ele nu o cunoșteau. Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei națiuni și fiecărui ins din zilele de acum. Corectitudinea oamenilor și națiunilor de astăzi este măsurată cu firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu greșește niciodată. Toți își hotărăsc destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domnește peste toți pentru împlinirea scopurilor Sale.
Istoria pe care a marcat-o în Cuvântul Său marele EU SUNT, legând verigă după verigă în lanțul profetic, din veșnicia trecutului către veșnicia viitorului, ne spune unde ne aflăm astăzi în scurgerea veacurilor și la ce ne putem aștepta în timpul ce va urma. Tot ceea ce profeția a prevăzut până în vremea de azi că se va întâmpla a putut fi urmărit în paginile istoriei; și putem fi siguri că toate câte urmează încă să aibă loc se vor împlini la rândul lor. – Educație, p. 178

Timpul venirii lui Hristos, ungerea Lui prin Duhul Sfânt, moartea Lui și vestirea Evangheliei la neamuri erau arătate cu precizie. Iudeii avuseseră privilegiul de a înțelege aceste profeții și a le recunoaște împlinirea în lucrarea lui Isus. Hristos a stăruit ca ucenicii Lui să înțeleagă însemnătatea studiului profețiilor. Referindu-Se la profeția dată lui Daniel cu privire la timpul lor, El le-a zis: „Cine citește să înțeleagă” (Matei 24:15). După înviere, El le-a explicat ucenicilor din toți profeții „ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Mântuitorul vorbise prin toți profeții. „Duhul lui Hristos care era în ei … vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11).

Îngerul Gabriel, următorul în rang după Fiul lui Dumnezeu, a fost acela care a venit la Daniel cu solia dumnezeiască. Tot Gabriel, îngerul Său, a fost trimis de Hristos să-i dezvăluie viitorul lui Ioan cel iubit, iar pentru aceia care citesc și aud cuvintele profeției și țin lucrurile scrise în ea, este făgăduită o binecuvântare (Apocalipsa 1:3).
„Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Deși „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, „lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie” (Amos 3:7; Deuteronomul 29:29). Dumnezeu ne-a dat aceste lucruri și binecuvântarea Lui va însoți cercetarea cu respect și cu rugăciune a scrierilor profetice. – Hristos, Lumina lumii, p. 234

Vineri, 28 februarie

Pentru studiu suplimentar: Solii alese, cartea 1, cap. „Neprihănirea lui Hristos în Lege”, pp. 237–238.