[J] Chemarea lui Moise

Acum vino. Eu te voi trimite la Faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel. (Exodul 3:10)

Pentru evreii ce sufereau sub jugul robiei, ziua eliberării părea că se tot amână, însă Dumnezeu, la timpul hotărât de El, a avut în vedere pentru ei o lucrare ce avea să se facă printr-o putere cu totul deosebită. Moise nu avea să stea, așa cum gândise el la început, în fruntea armatei, fluturând steaguri și purtând o armură strălucitoare. Poporul exploatat și subjugat atât de mult timp nu avea să câștige singur biruința, ridicându-se și cerându-și drepturile. Planul lui Dumnezeu avea să fie îndeplinit într-un mod care avea să arunce dispreț asupra mândriei și slavei omenești. Eliberatorul urma să înainteze ca un simplu păstor, având în mâna sa doar un toiag; însă Dumnezeu avea să facă acel toiag puternic, eliberându-Şi poporul din robie și purtându-le de grijă atunci când aveau să fie urmăriți de vrăjmașii lor.

Înainte să plece, Moise și-a primit înalta însărcinare pentru marea sa lucrare într-un mod care l-a umplut de teamă și l-a umplut de un simțământ profund al propriei sale slăbiciuni și nevrednicii. În timp ce era prins cu îndatoririle obișnuite, a văzut un tufiș, cu ramuri, frunze și trunchi, arzând în întregime, fără să se mistuie. S-a apropiat mai mult să vadă minunea, când o voce i-a vorbit din foc. Era vocea lui Dumnezeu. Era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise pe Sine înaintașilor săi în veacurile trecute. Trupul lui Moise tremura, fiind cuprins de spaimă când a auzit că Domnul îl cheamă pe nume. Cu buze tremurânde, el a răspuns: „Iată-Mă!” Fusese avertizat să nu se apropie de Creatorul său în mod necuvenit: „Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”

Ființele omenești pot învăța de aici o lecție care nu ar trebui uitată niciodată, și anume să se apropie de Dumnezeu cu reverență. Putem avea îndrăzneală să venim în prezența Sa în numele Domnului Isus, neprihănirea și înlocuitorul nostru, însă niciodată cu acea îndrăzneală a încumetării ca și cum El ar fi la același nivel cu noi. Am văzut pe mulți adresându-se marelui, atotputernicului și sfântului Dumnezeu, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, ca și când s-ar adresa unui egal sau chiar unui inferior… Dumnezeu merită toată reverența noastră și, ori de câte ori prezența Sa este conștientizată, păcătoșii trebuie să se plece în cea mai umilă atitudine. – Signs of the Times, 26 februarie 1880

Material preluat de pe devotionale.ro.