[J] O jertfă mai bună
Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit. (Evrei 11:4)
Acești doi frați, Cain și Abel, reprezintă întreaga familie omenească. Amândoi au fost testați în privința ascultării, și toți oamenii vor fi puși la probă în acest punct. Abel a primit acceptarea lui Dumnezeu. El a scos la iveală aurul unui caracter neprihănit, principiile adevăratei evlavii. Însă religia lui Cain nu avea o temelie bună; ea se bizuia pe meritele omenești. El a adus lui Dumnezeu ceva în care avea un interes personal – roadele pământului, care fuseseră cultivate prin truda lui; iar jertfa și-a prezentat-o ca pe o favoare făcută lui Dumnezeu, prin care aștepta să-și asigure aprobarea divină. S-a supus în ce privește construirea unui altar, s-a supus prin faptul că a adus o jertfă, însă aceasta a fost o ascultare doar parțială. Partea esențială, recunoașterea nevoii după un Mântuitor, a fost lăsată la o parte. (…)
Amândoi erau păcătoși și amândoi recunoșteau cerințele lui Dumnezeu ca fiind importante în închinare. Privind din exterior, religia lor părea identică, însă doar până la un anumit punct în timp; relatarea biblică ne arată că a fost un timp în care deosebirea dintre cei doi a devenit foarte mare. Diferența a constat în ascultare în dreptul unuia dintre ei și neascultare în dreptul celuilalt.
Apostolul spune că Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Abel a înțeles marile principii ale răscumpărării. El s-a considerat păcătos și și-a dat seama că păcatul și pedeapsa pentru acesta, moartea, se interpuneau între sufletul lui și comuniunea cu Dumnezeu. El a adus jertfa junghiată, viața sacrificată, recunoscând astfel cerințele Legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, el privea la sacrificiul din viitor, Hristos murind pe crucea calvarului, și, încrezându-se în ispășirea ce urma să se facă acolo, el a primit mărturia că este neprihănit, iar jertfa sa a fost acceptată.
Cum de a cunoscut Abel atât de bine planul de mântuire? Adam li-l prezentase copiilor și nepoților săi… După ce a păcătuit, Adam a fost cuprins de un simțământ de teroare. O spaimă continuă îl stăpânea; rușinea și remușcările îi torturau sufletul. În această stare ar fi vrut să fie cât mai departe de prezența lui Dumnezeu, pe care îi plăcea atât de mult să-L întâlnească în căminul său din Eden. Însă Domnul l-a urmărit pe acest om cu conștiința încărcată și, deși a condamnat păcatul de care Adam se făcuse vinovat, i-a transmis cuvintele prețioase ale făgăduinței Sale. – Signs of the Times, 23 decembrie 1886
Material preluat de pe devotionale.ro.
