Broșura (25 nov., 9 dec., 16 dec.)
25 noiembrie
Am crescut în Ucraina, într-o familie neinteresată de religie.
Tatăl meu spunea că în anul 2000 avea să vină sfârșitul lumii și l-am crezut.
Eram convins că viitorul nu avea să ne aducă nimic bun.
Părinții mei s-au ocupat mai mult de cele două surori mai mari
ale mele, iar pe mine mă lăsau să fac orice îmi trecea prin minte.
De la o vârstă fragedă, am început să fumez, să consum alcool și
să iau droguri. Apoi m-am apucat de furat și de la ai mei, și de la
necunoscuți. Părinții mei au început să-și facă griji pentru mine.
În perioada cât am fost în armată, în orașul nostru a avut loc o
campanie de evanghelizare organizată de Biserica Adventistă și
tatăl meu s-a convertit. Când m-am întors acasă, am dus o viață
și mai destrăbălată decât înainte. Apoi mama mea s-a îmbolnăvit
de artrită reumatoidă și nu a mai putut munci. Viața părinților
mei a devenit un coșmar din cauza mea.
Tatăl meu i-a rugat pe membrii bisericii să postească și să se
roage. O auzeam pe mama mea, care nu era adventistă, rugându-
se în camera alăturată. Adventiștii se adunau pentru închinare
în casa noastră, pentru că nu aveau biserică. Eu nu rămâneam
acasă în timpul serviciilor divine.
Cu timpul însă am devenit interesat de religie. Adventiștii nu
s-au mai temut de mine și au început să intre în vorbă cu mine.
După aceea, au venit în orașul nostru câțiva tineri evangheliști
cu literatură și tata s-a oferit să-mi facă cunoștință cu ei. Până
atunci, crezusem că religia era doar pentru bătrâni și bolnavi,
pentru că rareori veneau tineri la biserică.
Simțeam totuși un gol în suflet și am fost de acord să-i cunosc
pe acești tineri. Mă așteptam ca ei să fie ciudați, slăbănogi,
bolnăvicioși. Dar, spre uimirea mea, erau simpatici, viguroși,
zâmbitori, fericiți. Am văzut în ochii lor fericirea. Vorbirea lor era
curată. În momentul acela, mi-am dat seama că nu ei erau anormali,
ci eu!
Am făcut atunci comparația între două tipuri de tineri: vechii
mei prieteni, care înjurau, beau și fumau, și tinerii aceștia curați și sinceri,
care nu vorbeau urât și care nu beau. Nu puteai spune
despre ei decât lucruri frumoase!
Tinerii aceștia m-au invitat să distribui cărți împreună cu ei,
cu toate că aveam în buzunar un pachet de țigări! M-au pus în
echipă cu un om responsabil și am mers împreună cu el din casă
în casă. Uneori, mă retrăgeam ca să fumez o țigară și nu am scos
nicio vorbă ca să nu simtă ceilalți că fumasem.
Am început apoi să particip la serviciile divine. Noii mei prieteni
mă invitau uneori la întâlnirile cu tinerii din alte orașe. Mi-am
făcut astfel o imagine mai amplă despre adventiști și am renunțat
complet la prejudecățile mele.
9 decembrie
Într-un Sabat, la un serviciu divin, s-a pus întrebarea dacă
dorea cineva să se boteze. Cei care au ridicat mâna au primit o
carte și un formular de înscriere pe care erau enumerate convingerile
fundamentale ale adventiștilor de ziua a șaptea.
Toată această experiență spirituală s-a petrecut pentru mine
extrem de rapid, în doar două luni! Am luat formularul și, cu
țigara într-o mână, am început să-l completez. Am citit lista punct
cu punct și am ajuns la abstinența de la alcool, tutun și droguri.
Nu aveam idee dacă puteam să renunț la lucrurile acestea.
În februarie 1997, m-am botezat. Am renunțat la alcool,
dar țigările încă îmi făceau probleme. Am încercat tot felul de
metode, dar degeaba. În final, m-am rugat: „Doamne, Te rog,
scapă-mă Tu de fumat!” Și m-a scăpat.
În perioada aceea, mătușa mea m-a rugat să stau la ea o
săptămână ca s-o ajut la treburile casnice. În satul ei nu exista decât
un magazin unde se găseau țigări, și acela departe. Când am
ajuns la ea, i-am spus că devenisem creștin și că mă schimbasem.
Dar nu i-am spus că aveam încă probleme cu fumatul. Treburile
casnice m-au ținut ocupat în fiecare zi. Patru zile la rând nu am
fumat deloc. A cincea zi, m-am întors acasă și tot nu m-am atins
de țigări! Acum îmi dau seama că săptămâna aceea a fost pentru
mine ca o internare într-un centru de recuperare! Dumnezeu
este extraordinar de înțelept și a știut de ce aveam nevoie ca să
renunț la fumat!
Înainte de botez, surorile mele m-au sfătuit să le cer iertare
părinților. Le-am ascultat sfatul și părinții mei au plâns de
fericire. Atunci am învățat că Dumnezeu mă poate ajuta să-mi
înving toate obiceiurile rele.
Membrii bisericii au făcut planuri pentru construirea unei biserici,
au donat aur și bijuterii și m-au ales pe mine să le vând,
deși știau că înainte fusesem hoț. Am fost uluit și impresionat de
încrederea lor. Mai târziu, am devenit evanghelist cu literatură și
lider de tineret. Pe soția mea, Bogdona, am cunoscut-o la o întâlnire
a evangheliștilor cu literatură!
Acum avem trei fete frumoase și sunt prezbiter. Sunt uimit de
modul cum m-a transformat Dumnezeu și de faptul că mi-a dat
o viață mai frumoasă decât am visat vreodată. Într-un fel, tata a
avut dreptate: în 1997 a avut loc un sfârșit, dar nu al lumii, ci al
vechiului meu mod de a trăi.
Un singur lucru regret: că mi-am pierdut o parte a tinereții cu
lucruri de nimic. Anii aceia i-am trăit degeaba, nu aveam nicio
țintă, niciun rost, nicio satisfacție, nicio direcție. Acum știu că viața
cu Dumnezeu este mai frumoasă. Când ești cu Dumnezeu, când te
rogi Lui cu sinceritate, poți avea biruință pe toate planurile.
16 decembrie
(Continuarea experienței de Sabatele trecute.)
Când am probleme cu afacerea mea, cu familia sau cu copiii
mei, Dumnezeu îmi aduce aminte de primele lecții ale credinței:
rugăciunea și încrederea în El.
Mă ocup acum de o mică afacere: vând jucării și dețin câteva
castele gonflabile care sunt instalate în diferite locuri din orașul
Vinnița. Le oferim gratuit clienților reviste adventiste cu articole
despre sănătate și despre spiritualitate.
De obicei, oamenii vin în parc sâmbăta și duminica. Parcul
central este administrat de primăria locală și, dacă îmi merge
bine, și primăria are un venit mai mare. Dar eu nu lucrez sâmbăta.
La început, am avut probleme cu primăria din acest motiv. Au
încercat să mă forțeze, dar eu le-am spus hotărât: fie nu lucrez
sâmbăta, fie nu lucrez deloc. Și-au dat seama că sunt hotărât și
au observat că munceam onest. Ei apreciază munca noastră și
știu că suntem oameni de cuvânt.
Mă duc din când în când la cimitir, la mormântul mamei mele,
și trec pe lângă mormintele câtorva dintre vechii mei prieteni. Cel
mai mult mă doare sufletul pentru trei dintre ei, pentru că am
stat de vorbă cu ei despre credință după ce am devenit creștin.
I-am invitat să vină la biserică și să meargă pe această cale, dar
nu au vrut și acum nu mai sunt în viață.
Ultima oară când am fost în satul meu natal, a văzut și soția
mea ce viață cumplită aveam înainte. Când am trecut pe drum,
i-am văzut pe câțiva dintre foștii mei prieteni stând pe o bancă.
Unul dintre ei a venit la mine, a căzut în genunchi la picioarele
mele și mi-a spus cu lacrimi:
– M-am săturat de viața asta!
I-am amintit că tot acolo îl invitasem la biserică pe un vechi
prieten comun care acum nu mai trăia. Și l-am invitat și pe el. Dar
nu m-a ascultat, ci mi-a spus doar atât:
– O să am parte de aceeași soartă ca el!
– E mai ușor să mergi la biserică decât la cimitir, am insistat
Uită-te la mine, am soție, am copii! Poți avea și tu o altfel de
viață! l-am încurajat.
Totuși el s-a întors la prieteni și la băutură. Nu avea familie. Nu
avea nimic. Viața lui era băutura.
După ce ne-am îndepărtat de ei, soția mea mi-a spus în șoaptă:
– Acum mi-am dat seama ce fel de om erai înainte.
– Da, i-am răspuns eu, așa eram, ba chiar mai rău de-atât
