[vineri, 15 noiembrie] Un gând de încheiere
Evreii spuneau despre înaintașii lor că „au trăit în desfătări” în bunătatea lui Dumnezeu (Neemia 9:25). Rădăcina acestui verb este aceeași cu a termenului Eden, „în Grădina Edenului” (Geneza 2:15).
Evanghelia înseamnă restaurare și ce alt simbol ar putea să reprezinte restaurarea noastră finală mai bine decât Edenul? Dumnezeu a adus la existență poporul evreu și l-a adus la răscruce de drumuri în lumea veche pentru a crea cea mai apropiată reflectare a Edenului care ar fi putut exista pe pământul căzut. Chiar și după robie și întoarcerea lor, încă aveau potențial. „Tot astfel, Domnul are milă de Sion și mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustiul lui ca un rai și pământul lui uscat, ca o grădină a Domnului” (Isaia 51:3; în NKJV: ca Edenul).
Poporul s-a bucurat de binecuvântările materiale promise de Dumnezeu, care, atât cât este posibil în această lume căzută, erau o amintire a Edenului. Era natural să se bucure de ele. Dumnezeu a creat lumea așa ca oamenii să se poată bucura de ea și israeliții s-au bucurat de ea. Păcatul lor nu a fost că se desfătau în marea bunătate a lui Dumnezeu, ci faptul că uitau de El (Ezechiel 23:35). Binecuvântările deveniseră un scop în ele însele, în loc să fie un mijloc pentru împlinirea unui scop, adică să Îl prezinte pe Dumnezeu celor din jur, să îi învețe despre El.
Studiu suplimentar:
Ellen G. White, ”Calea către Hristos”, cap. „Mărturisirea păcatelor”.
