Vindecarea unei inimi zdrobite

 

Maria și Miruna erau colege și prietene foarte bune, cel puțin Miruna gândea astfel. În ce o privește pe Maria, pentru ea noțiunea de prietenie avea o altă semnificație.

 

Într-o zi, Miruna a avut un accident, de fapt a lovit-o o mașină în timp ce traversa regulamentar strada pentru a merge la școală. A lovit-o atât de puternic încât, de durere, a leșinat. S-a trezit la spital, dezorientată și speriată, deși cei dragi erau de jur împrejurul ei.

 

Nu-și mai amintea tot ce se întâmplase, ci doar frânturi. Dincolo de amabilitatea și buna dispoziție a tuturor, ea a simțit că ceva nu e-n regulă. A cerut să i se pregătească toate lucrurile pentru a se întoarce acasă, însă i s-a spus că medicul care îi făcuse internarea lipsea pentru câteva zile și nu putea să o externeze altcineva. Atunci Miruna a vrut să se ridice din pat, însă a observat că nu își putea mișca picioarele și, culmea, că era legată de pat. Când a dat cearșaful la o parte și a văzut ce se întâmplase, a leșinat. Abia când s-a trezit și-a dat seama că nu va mai fi niciodată ca înainte și că va petrece mult timp de-acum prin spitale. Probabil că avea să sufere și foarte multe intervenții chirurgicale de reconstrucție și refacere a mușchilor distruși.

 

Familia i-a fost aproape, dar Maria, colega și prietena ei – sau cel puțin așa o considera Miruna –, nu a venit niciodată în vizită la ea de când se afla în spital. Miruna nu știa de ce, dar nu o învinuia. Îi găsea mereu scuze: „Probabil că învață sau este plecată. Altfel ar fi venit.” De câteva ori, mama i-a dat telefon Mariei și a rugat-o să vină să o viziteze pe Miruna, dar s-a eschivat întotdeauna, scuzându-se că nu îi face bine mirosul de spital sau că pur și simplu nu are timp.

 

Când și-a dat seama că Maria nu vrea să mai fie prietena ei, Miruna a suferit cumplit. De parcă nu-i era suficientă durerea fizică, suferința sufletească o măcina. Simțea că lumea ei se prăbușește încet, dar sigur.

 

Cât de puțin știm despre „a da” și „a oferi” și cât de mult despre „a lua” și „a răni”. Poate că cel mai trist lucru este că niciodată Maria n-a știut cu adevărat ce i-a făcut Mirunei. În final, doar Dumnezeu cunoaște adâncimile dăruirii, ale iubirii dezinteresate, și numai El poate vindeca rănile, numai El poate reface inima noastră zdrobită.

 

La început, Dumnezeu a dat făcând lumea. Apoi a dat făcând omul și suflându-i în nări suflare de viață. Dumnezeu a văzut că Adam era singur, așa că i-a dat o tovarășă. Chiar dacă Adam și Eva nu L-au ascultat pe Dumnezeu și a trebuit să fie alungați din grădină, Dumnezeu le-a dat speranța restabilirii relației cu El.

 

De-a lungul vremurilor, Dumnezeu a continuat să dea, în special când Isus a venit pe acest pământ ca Dumnezeu, renunțând la cer și dându-Și propria viață. Gândește-te la tot ce a dat Dumnezeu mereu și mereu. Poate fi El considerat vreodată egoist? Cu niciun chip.