Călătorind împreună cu Isus pe autostrada informațiilor

 

Era într-o sâmbătă seara. Șapte adolescenți stăteau înghesuiți pe canapeaua din sufrageria pastorului. Alți șase s-au așezat pe covor, la picioarele lor. Toți priveau cu atenție la televizor și la cutia neagră mare de sub el, în timp ce pastorul apăsa pe butoanele ei mici. În cele din urmă a apărut un titlu de film: Chariots of fire (Carele de foc). Era un film din anii 1980 despre un atlet creștin care a refuzat să participe la cel mai important eveniment din viața lui, Jocurile Olimpice din 1924, întrucât cursa finală avea loc duminica, ziua în care el se odihnea. Era un film interesant și care te punea pe gânduri. Dar nu acesta era motivul pentru care adolescenții erau atât de fascinați.

 

Ochii lor erau ațintiți spre ecranul televizorului pentru că, în această seară de sâmbătă din anul 1982, urmăreau pentru prima dată un film pe casetă video. Pare o poveste antică, dar pentru adolescenții aceia, lumea s-a schimbat pentru totdeauna în acea seară. Ei au crescut într-o lume în care au fost învățați că adventiștii autentici nu merg la film. Unii respectau această regulă, alții nu, dar toți știau de existența ei.

 

Dintr-odată, exact filmele acelea care puteau fi văzute în cinematografe, după șase luni, puteai să le vezi acasă. Pastorul putea chiar să închirieze o casetă video pentru grupa lui de tineri. Regula despre vizionarea filmelor a devenit dintr-odată mai simplă și mai clară – și asta datorită unei tehnologii noi.

 

În urmă cu peste douăzeci de ani, când adulții de acum, adică părinții voștri, profesorii voștri și autorul acestor rânduri, erau adolescenți, nu existau aparate video și nici DVD-uri. Nici telefoane mobile: când plecai de acasă trebuia să iei cu tine 25 de cenți ca să-i poți suna pe părinți în caz că te rătăceai. Nu aveam computere acasă. Nu existau CD-playere. Doar discuri, casete audio și bandă magnetică pe care încăpeau opt melodii.

 

Pe atunci, dacă un prieten făcea o călătorie prin țară și dacă voiai să vorbești cu el, puteai să-i scrii o scrisoare și să aștepți câteva săptămâni ca să primești un răspuns sau puteai să dai un telefon, care costa foarte mult. Fără e-mail-uri sau live chat prin intermediul cărora să stai de vorbă cu prietenii tăi de la sute de kilometri distanță.

 

Pe vremea aceea, dacă un adolescent voia să se uite la imagini necuviincioase, trebuia să meargă la magazinul din colț și să cumpere o revistă „pentru adulți” – cu frica de a nu fi văzut și prins în flagrant de vreun profesor sau prieten care s-ar fi putut afla în acel moment în magazin.

 

În 25 de ani, tehnologia ne-a schimbat viața pentru totdeauna. Ne-a schimbat-o în bine sau în rău? Am putea discuta ore în șir despre acest subiect. Unele schimbări au însemnat o îmbunătățire, iar altele nu. Dar tehnologia nu va dispărea. Va continua să existe și să se schimbe mereu. Ceea ce contează este modul în care o folosim și modul în care ne schimbă.