Timpul zboară Primele ceasuri mecanice au fost inventate prin secolul al XIV-lea, de niște călugări, care căutau o modalitate de a-și ordona programul de rugăciune și datorii spirituale. Burghezii din vecinătate i-au întrebat dacă ar fi dispuși să le permită și locuitorilor din jur să se folosească de ceasurile lor. Călugării au fost de acord. Acum, după mai mult de șapte sute de ani, ceasul conduce lumea.

 

Trăim după ceas, dormim, mâncăm, bem, lucrăm și murim la ore din ceas. Ceasul este peste tot. Îl purtăm la mână, ne trezim cu el pe noptieră și privim cum ticăie încet în biroul de lucru. El ne măsoară zilele și devotamentul pe care i-l purtăm accelerează pasul vieții moderne.

 

Mai mult decât oricând, avem nevoie să facem o pauză în supunerea noastră față de ceas și să pierdem câteva ore pe săptămână. Un poet spunea:

 

„Am rătăcit un ceas pe unde de izvor

Şi mi-am croit un vis dintr-un simpatic nor.

Ferit de gălăgie, în liniște de-amurg,

Mi-am însăilat iar visul… și clipele se scurg.

Pierdute sunt? Probabil.

Așa cred cei străini de Domnul,

Străini de drumul-liliac și de poteca-tei,

Când braț la braț cu somnul,

Cu visele te iei.

Dar am găsit putere pentru trudirea mea

În acea simplă oră pierdută sub o stea.

Căci am aflat senin, și pace, și iubire,

Ceva între curaj și gând de mulțumire.

Așa că visul meu mi-a zămislit comoară

Dintr-o nădejde vie, simțită într-o seară.

Din ore rătăcite și clipe ce-au apus

Mi-am construit credința și am pășit mai sus.”

 

De ce mă aflu aici? Care este scopul vieții mele? De ce mă port așa, și nu altfel? Ce pot învăța din greșelile mele? La asemenea întrebări nu putem răspunde decât eliberându-ne de ochiul ceasului și „risipind” niște ore în care să ne gândim la Dumnezeu, în mijlocul lumii pe care a creat-o pentru noi.

 

Viața înregimentată de ceas Îl înlătură pe Dumnezeu. Pentru a-L înțelege pe El și pe Fiul Său, Isus Hristos, trebuie să facem o pauză suficient de mare, în care să ne punem aceste întrebări. Socrate spunea cu secole în urmă: „Viața necercetată nu merită să fie trăită”.

 

De Christopher Nelson, New South Wales, Australia