Înghețat de teamă

 

13 martie 1964. Trecuse de mult miezul nopții și mai erau câteva ore până la ziuă. Kitty Genovese se întorcea acasă de la muncă. Pe când se pregătea să intre în casă, a fost atacată de un bărbat cu un cuțit. „M-a tăiat! Vă rog, ajutați-mă! Ajutați-mă, vă rog!” striga ea. Imediat s-a aprins lumina la ferestrele apartamentelor din jur. Ucigașul a fugit repede. Însă nimeni nu a venit să o ajute. Nimeni nu a sunat la poliție. Câteva clipe mai târziu, luminile s-au stins. Ucigașul s-a întors să-și termine lucrarea. De îndată ce victima a început să țipe din nou, luminile s-au aprins și ucigașul a fugit. Aceasta s-a întâmplat de trei ori. La a treia încercare, ucigașul a terminat ce avea de făcut și a plecat nestânjenit. În timpul celor 35 de minute de atac, 38 de persoane au urmărit tragedia în siguranța apartamentelor lor. Nimeni nu a sărit în ajutor. Copleșiți de propria teamă, ei nu au mai simțit nicio datorie morală, nicio sensibilitate. Au stat inactivi în timp ce o ființă omenească era ucisă cu brutalitate. Curând după acest incident, cercetătorii au început un studiu care, sperau ei, să explice acest „fenomen”. Au ajuns la concluzia că lipsa de compasiune și empatie din partea privitorilor era cauzată de sentimentul anonimatului și al detașării față de alți oameni.

 

Martorii, în încercarea de a se justifica, au spus: „Ne-a fost teamă”, „Eram obosit”, „Nu am vrut să mă implic”. Fără apăsarea conștiinței, înveliți în propriile sentimente egoiste, ei au rămas orbi la ce se întâmpla lângă ei.