Har pentru un sandvici; har pentru un prieten

 

M-am așezat la masă împreună cu câțiva elevi și, vizavi de mine, Mihai a făcut ceva ciudat, în timp ce noi toți ne plecaserăm capul pentru o scurtă rugăciune de binecuvântare a hranei. Mihai a stat jos, s-a uitat direct la sandvici, apoi l-a împins spre mine. M-am gândit: E cam ciudat că și-a pus gustarea în dreptul meu. Şi-a plecat și el capul, s-a rugat câteva secunde, apoi și-a ridicat capul, a zâmbit, și-a recuperat sandviciul și a început să mănânce. Nu am spus nimic.

 

În fiecare săptămână mă așezam intenționat în fața lui Mihai, pentru a vedea dacă face lucrul acesta cu regularitate. De fiecare dată când mâncam împreună cu Mihai și prietenii lui, repeta acest ritual fără variații. Trebuia să aflu ce era în capul lui. Așa că l-am întrebat:

 

– Mihai, de ce îți împingi mâncarea de lângă tine atunci când te rogi pentru masă?

 

Şi-a lăsat capul jos pentru o secundă, apoi mi-a răspuns:

 

– Cel mai bun prieten al meu s-a sinucis în urmă cu doi ani.

 

– O, Mihai, îmi pare rău. N-am știut nimic, i-am spus eu.

 

Mihai a continuat:

 

– În timpul slujbei de înmormântare, m-am gândit la cât de puțin mă rugasem pentru el. De fapt, în ziua când a murit, mă rugasem mai mult pentru binecuvântarea hranei mele decât pentru mântuirea sa. Așa că, atunci când mă rog, îmi îndepărtez hrana și îi amintesc pe prietenii mei. Cred că Dumnezeu știe că sunt recunoscător și pentru sandviciul pe care îl mănânc.

 

De trei ori pe zi (poate mai mult, știind cât de des mănâncă adolescenții), Mihai își susținea prietenii, nu dintr-un sentiment de vină sau de teamă, ci pentru că harul înseamnă mai mult decât binecuvântarea unui sandvici. Pastorul Troy