Comentarii inspirate (st. 2)

O criză în conducere

Sabat după-amiază, 2 ianuarie

Prin apostazia și răzvrătirea lor, aceia care ar fi trebuit să stea ca purtători de lumină printre popoare atrăgeau judecățile lui Dumnezeu. Multe dintre păcatele care grăbeau distrugerea rapidă a Regatului de Nord și care fuseseră mustrate nu de mult în termeni categorici de către Osea și Amos, distrugeau cu repeziciune Regatul lui Iuda. […]
Odată cu asuprirea și bogăția veneau și îngâmfarea, plăcerea de etalare, beția înjositoare și înclinația spre benchetuire (vezi Isaia 2:11,12; 3:16,18-23; 5:22,11,12). Și, în zilele lui Isaia, idolatria nu mai provoca nicio surpriză (Isaia 2:8,9). Practicile nelegiuite deveniseră atât de predominante în toate clasele sociale, încât cei puțini, care Îi rămăseseră credincioși lui Dumnezeu, erau deseori ispitiți să-și piardă inima și să dea loc descurajării și disperării. Părea că planul lui Dumnezeu pentru Israel era pe cale să fie zădărnicit și că poporul răzvrătit avea să sufere o soartă asemănătoare cu cea a Sodomei și Gomorei. – Profeți și regi, p. 306

Dar, în toată purtarea Sa față de ființele pe care le-a creat, Dumnezeu susține principiile dreptății prin aceea că descoperă păcatul în adevăratul lui caracter, demonstrând că urmările lui sigure sunt suferința și moartea. Niciodată nu a existat iertare necondiționată a păcatului și nici nu va exista. O astfel de iertare ar arăta renunțarea la principiile neprihănirii care sunt însăși temelia guvernării lui Dumnezeu. Aceasta ar face ca universul necăzut să rămână consternat. Dumnezeu arată cu credincioșie urmările păcatului, iar dacă aceste avertismente nu ar fi adevărate, cum am putea fi siguri că făgăduințele Sale se vor împlini? Acea așa-numită bunăvoință, care dă la o parte dreptatea, nu este bunăvoință, ci slăbiciune. […]
Există un Dumnezeu în Israel, prin care este izbăvire pentru toţi cei apăsaţi. Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie (în engl.: Neprihănirea este locaşul tronului Său). – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 73 (6 martie)

Lucrătorii lui Dumnezeu să studieze capitolul 6 din Isaia și capitolele 1 și 2 din Ezechiel.

Imaginea făpturilor vii și a roților care erau una în alta i se părea profetului atât de complicată și de inexplicabilă. Dar, în mijlocul roților, se vedea mâna Înțelepciunii Infinite, iar rezultatul lucrării era ordinea desăvârșită. Fiecare roată funcționa în armonie deplină cu celelalte.
Mi s-a arătat că slujitorii omenești caută să dețină prea multă putere și încearcă să conducă ei înșiși lucrarea. Ei Îl lasă pe Domnul Dumnezeu, Marele Lucrător, în afara planurilor și metodelor lor într-o măsură prea mare și nu încredințează conducerii Sale tot ce este legat de înaintarea lucrării. Nimeni să nu-și imagineze că este în stare să administreze aceste lucruri care Îi aparțin marelui EU SUNT. În providența Sa, Dumnezeu pregătește o cale pentru ca lucrarea să poată fi realizată de slujitori omenești. Prin urmare, fiecare om să stea în locul cerut de datoria care i-a fost încredințată, să-și facă partea lui pentru acest timp și să recunoască faptul că Dumnezeu este îndrumătorul său. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 213–214

Duminică, 3 ianuarie: Regele a murit! Trăiască Regele!

Lunga domnie a lui Ozia (cunoscut şi sub numele de Azaria) în țara lui Iuda și Beniamin a fost caracterizată de o prosperitate mai mare decât a oricărui alt conducător de la moartea lui Solomon, cu aproape două secole în urmă. Timp de mulți ani, regele a condus cu modestie. Sub binecuvântarea Cerului, oștile lui au recâștigat multe dintre teritoriile care fuseseră pierdute în anii de mai înainte. Cetățile au fost reclădite și fortificate, iar poziția națiunii printre popoarele din jur a fost mult întărită. Comerțul a reînviat și bogățiile popoarelor se scurgeau spre Ierusalim. Faima lui Ozia „s-a întins până departe, căci a fost ajutat în chip minunat până ce a ajuns foarte puternic” (2 Cronici 26:15).
Însă această prosperitate exterioară n-a fost însoțită de o reînviorare a puterii spirituale. Slujbele templului continuau ca și în anii de mai înainte, iar mulțimile se adunau să se închine Dumnezeului celui viu, dar mândria și formalismul au luat treptat locul umilinței și al sincerității. Despre Ozia însuși stă scris: „Când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său” (vers. 16). – Profeți și regi, pp. 303–304

Ascultarea de Domnul aduce favoarea Lui și o împlinire cu credincioșie a principiilor neprihănirii va aduce aprobarea Sa, dar Domnul este dezonorat când cei care au fost puși ca supraveghetori ai turmei Sale susțin și aprobă o lucrare rea. […]
Cazul regelui Ozia ne arată cum pedepsește Dumnezeu păcatul încumetării. […] Domnul a rânduit oameni care să ocupe anumite poziții în cadrul bisericii Sale și nu dorește ca ei să plece din locul pe care El li l-a desemnat. Când Domnul le dă un anume succes, ei nu trebuie să se înalțe și să creadă că sunt calificați să facă o lucrare pentru care nu sunt potriviți și la care Domnul nu i-a chemat. – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1132

Domnul a dat numeroase dovezi de împlinire a făgăduințelor, dar și a avertizărilor Lui. Poporul Său se poate încrede în Cuvântul Lui. Atunci, în fața luminii și a dovezilor, vor mai urma copiii Săi calea aleasă de ei, independent de slujitorii consacrați ai lui Dumnezeu? Chiar oamenii buni trebuie să fie vigilenți din toate punctele de vedere, ca nu cumva să se înalțe mai presus de binecuvântările pe care li le-a dat Dumnezeu, iar aprobarea și laudele lumii să fie simțite ca un stimulent pentru a-și etala marea înțelepciune și realizările.
Domnul vede și cunoaște. Cu siguranță că El va smeri toate aspirațiile de felul acesta, pentru că El urăște mândria, egoismul și lăcomia. Lucrarea în sine ar putea fi cu atât mai prosperă, cu cât oamenii ar înțelege cât de nepotrivit este să se înalțe pe ei înșiși, ca și cum ei ar trebui să fie cei înălțați. Noi trebuie să ne punem încrederea în Dumnezeu. El le-a încredințat oamenilor talente și capacități ca să poată avea o parte însemnată în lucrarea Sa. Fie ca ei să-și dea seama cum se comportă. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 193 (3 iulie)

Luni, 4 ianuarie: „Sfânt, sfânt, sfânt!”

Misiunea lui [Isaia] părea aproape fără speranţă. Oare, în disperarea lui, avea să renunţe la misiunea care-i fusese încredinţată şi să lase poporul netulburat în idolatria lui? Să stăpânească peste pământ zeii cetăţii Ninive, sfidându-L pe Dumnezeul cerului?
Astfel de gânduri se îngrămădeau în mintea sa, în timp ce stătea sub porticul templului sfânt. Dintr-odată, a părut că poarta şi perdeaua dinăuntru a templului au fost ridicate sau date deoparte şi i s-a îngăduit să privească înăuntru, în Sfânta Sfintelor, acolo unde picioarele profetului nu aveau permisiunea să intre. Acolo i s-a arătat o viziune în care Iehova stătea pe un tron înalt şi înălţat, în timp ce poalele mantiei Lui umpleau templul. De fiecare parte a tronului stăteau serafimi care cu două aripi zburau, cu două îşi acopereau faţa în adorare, iar cu două îşi acopereau picioarele. Aceşti îngeri slujitori îşi înălţau vocile într-o adorare solemnă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”, până când stâlpii şi poarta de cedru au părut că se cutremură la sunetul glasurilor şi casa s-a umplut de laudele lor. – Mărturii, vol. 5, p. 750

Templul lui Dumnezeu este deschis în ceruri, iar pragul e plin de slava pe care o va avea orice biserică ce-L va iubi pe Dumnezeu și va ține poruncile Sale. Avem nevoie să studiem, să medităm și să ne rugăm. Atunci vom avea discernământ spiritual pentru a putea vedea curțile dinăuntru ale templului ceresc. Vom prinde atunci tema cântărilor și mulțumirilor corului ceresc din jurul tronului. Când Sionul se va ridica și va lumina, lumina lui va fi cea mai pătrunzătoare și cântări prețioase de laudă și de mulțumire se vor auzi în adunările sfinților. Murmurările și văicărelile din cauza micilor dezamăgiri și necazuri vor înceta. Când vom aplica alifia aurie pentru ochi, vom vedea lucrurile pline de slavă de dincolo. Credința va răzbate prin umbra grea a lui Satana, și noi Îl vom vedea pe Apărătorul nostru aducând tămâia meritelor Sale în favoarea noastră.
Să preluăm cântarea de laudă care Îi este adusă lui Dumnezeu în ceruri! Să ne unim cu îngerii de sus! Atunci vom reprezenta adevărul așa cum este – o putere pentru toți cei care cred. – That I May Know Him, p. 273

Faptul că, în împrejurări extraordinare, cineva manifestă extaz spiritual nu este o dovadă convingătoare că este creștin. Sfințenia nu este extaz, răpire sufletească, ci este o deplină predare a voinței lui Dumnezeu; ea înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de încercare, în timp de întuneric, ca și în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin credință și nu prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere neclătinată și rămânere în iubirea Sa. – Faptele apostolilor, p. 51

Marți, 5 ianuarie: Un om nou

Când a privit slava Domnului, profetul Isaia a fost uimit și, copleșit de simțământul propriei slăbiciuni și nevrednicii, a strigat: „Vai de mine! […]”

Isaia denunțase păcatele altora, dar acum vedea că și el era sub aceeași condamnare pe care o rostise asupra lor. Și el se mulțumise cu o ceremonie rece și fără viață în închinarea pe care I-o adusese lui Dumnezeu. El nu știuse acest lucru înainte ca Domnul să-i dea viziunea. Cât de mici i se păreau acum înțelepciunea și talentele sale când a văzut sfințenia și măreția sanctuarului! […] Felul în care se vedea pe sine poate fi exprimat în cuvintele lui Pavel: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). […]
„Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, şi a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit»” (Isaia 6:6,7). – The Faith I Live By, p. 190

Tatăl nostru ceresc […] are planurile Sale cu furtuna și vârtejurile de vânt, cu focul și inundațiile. Domnul îngăduie să vină peste copiii Săi calamități ca să-i scape de pericole mai mari. El dorește ca fiecare să-și cerceteze inima îndeaproape și cu grijă și așa să vină înaintea Lui pentru ca El să-i poată aduce mai aproape de Sine. Viața noastră este în mâna lui Dumnezeu. El vede pericolele care ne amenință și pe care noi nu suntem în stare să le vedem. El este Dătătorul tuturor binecuvântărilor, Părintele tuturor îndurărilor de care avem parte și Acela care conduce toate experiențele noastre. El vede riscuri pe care noi nu putem să le vedem.
El poate îngădui să vină peste copiii Săi lucruri care le umplu inima de tristețe, pentru că vede că ei trebuie să croiască drumuri drepte cu picioarele lor, pentru ca acela ce șchiopătează să nu se abată de pe cale. El ne cunoaște limitele, știe că suntem doar țărână. Până și perii capului ne sunt numărați. […]
Încercările vin asupra noastră ca să ne determine să ne cercetăm inima și să vedem dacă a fost curățită de orice ar putea să o întineze. Dumnezeu lucrează continuu pentru binele nostru prezent și veșnic. Ni se întâmplă lucruri care par inexplicabile, dar, dacă ne încredem în Dumnezeu și așteptăm cu răbdare, smerindu-ne inima înaintea Lui, El nu va permite ca Satana să triumfe. – The Upward Look, p. 65

În război, inamicul profită de punctele slabe din apărarea acelora pe care îi atacă. Aici dezlănțuie cele mai violente atacuri. Creștinul nu ar trebui să aibă niciun punct slab în sistemul său de apărare. El ar trebui să se baricadeze cu ajutorul pe care i-l oferă Scripturile aceluia care face voia lui Dumnezeu. Sufletul ispitit va câștiga biruința dacă va urma pilda Aceluia care l-a întâmpinat pe ispititor cu: „Stă scris”. El poate să stea în siguranță sub ocrotirea unui: „Așa zice Domnul”. […]
Domnul îngăduie ca și copiii Lui să cadă și apoi, dacă se pocăiesc, El îi ajută să stea pe un teren avantajos. După cum aurul este curățat prin foc, tot așa Își curățește Hristos poporul prin ispite și încercări. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 259 (7 septembrie)

Miercuri, 6 ianuarie: Însărcinarea dată de Împărat

Dar un serafim a venit spre el [Isaia] ca să-l pregătească pentru marea lui misiune. El i-a atins buzele cu un cărbune aprins de pe altar. […] Şi, când vocea lui Dumnezeu s-a auzit întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?”, Isaia, cu o încredere sfântă, a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”
Şi ce dacă puterile pământului aveau să se ridice împotriva lui Iuda? Sau dacă Isaia avea să întâmpine împotrivire şi rezistenţă în misiunea lui? El Îl văzuse pe Împăratul, Domnul oştirilor, el auzise cântecul serafimilor: „Tot pământul este plin de mărirea Lui.” Şi profetul a fost astfel întărit pentru lucrarea care îi stătea înainte. În lunga şi aspra lui misiune, el a purtat mereu cu sine amintirea acestei viziuni. – Mărturii, vol. 5, pp. 750–751

Cu har în inimile lor, credincioșii trebuie să facă faptele lui Hristos, așezându-se, suflet, trup și spirit, de partea Sa, ca mână a Sa, pentru a împărtăși iubirea Sa celor care sunt în afara turmei. Credincioșii trebuie să se unească în părtășie creștină, privindu-se unii pe alții ca frați și surori în Domnul. Ei trebuie să se iubească așa cum i-a iubit Hristos. Trebuie să fie lumini pentru Dumnezeu, strălucind în biserică, dar și în lume, primind har după har, în timp ce împărtășesc altora. Astfel, ei rămân, din punct de vedere spiritual, mereu în apropierea lui Dumnezeu. Ei reflectă chipul lui Hristos. – Lucrarea misionară medicală, p. 316

Mărturisirea noastră despre credincioșia Sa este mijlocul ales de Cer pentru a-L prezenta pe Hristos lumii. Noi trebuie să recunoaștem harul Său așa cum este făcut cunoscut prin oamenii sfinți din vechime, însă lucrul care va fi cel mai eficient este mărturia venită din experiența noastră. Suntem martori ai lui Dumnezeu în măsura în care descoperim în noi înșine lucrarea unei puteri de origine divină. Fiecare individ are o viață deosebită de a tuturor celorlalți și o experiență care diferă în mod radical de a lor. Dumnezeu dorește ca lauda noastră să se înalțe către El, purtând amprenta specifică a personalității noastre. Aceste prețioase recunoașteri spre lauda slavei harului Său, când sunt sprijinite de o viață asemănătoare cu a lui Hristos, au o putere irezistibilă, care lucrează pentru salvarea de suflete.
Este spre folosul nostru să păstrăm în minte amintirea nealterată a fiecărui dar al lui Dumnezeu. În acest fel, credința este întărită să ceară și să primească mai mult și mai mult. Există încurajare mai mare pentru noi în cea mai măruntă dintre binecuvântările pe care le primim noi înșine de la Dumnezeu decât în toate relatările pe care le putem citi despre credința și experiența altora. Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină bine udată. Sănătatea îi va înflori cu repeziciune, lumina lui va răsări în întuneric, iar slava Domnului se va vedea asupra lui. – Divina vindecare, p. 100

Noi trebuie să venim la Tatăl nostru ceresc cu credința plină de încredere a unui copilaș și să-I spunem toate nevoile  noastre. El este întotdeauna gata să ierte și să ajute. Comoara înțelepciunii divine este inepuizabilă, și Dumnezeu ne încurajează să luăm din plin din ea. Dorința pe care ar trebui s-o avem după binecuvântările spirituale este descrisă în cuvintele: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmii 42:1). Avem nevoie de o foame mai profundă a sufletului după darurile bogate pe care Cerul le are de oferit. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 121 (24 aprilie)

Joi, 7 ianuarie: Un apel înfricoșător

Ascultătorii neroditori sunt calificați de Domnul nostru ca sceptici, superficiali sau lumești. Ei nu pot discerne măreția morală a adevărului sau aplicația lui la inima fiecăruia, personal. Ei nu au credința cu care să poată birui lumea și urmarea sigură va fi biruința lumii asupra lor. […]
Doar o legătură strânsă cu Dumnezeu deschide mintea și capacitatea de a înțelege. Oamenii din zilele lui Hristos și au adus singuri orbirea, ca să privească și să nu vadă, și surzenia, ca să asculte, dar să nu audă și să nu înțeleagă. Domnul Isus le-a spus că nu aveau niciun motiv să fie surprinși de ceea ce a declarat El cu privire la necredința lor, pentru că Isaia prevestise același lucru (Matei 13:13-15 citat). – Astăzi cu Dumnezeu, p. 361 (18 decembrie)

Cu privire la Faraon, Dumnezeu a declarat: „Eu îi voi împietri inima, și nu va lăsa pe popor să plece” (Exodul 4:21). Nu a fost folosită nicio putere supranaturală pentru a împietri inima lui Faraon. Dumnezeu i-a dat dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpățânare să dea ascultare luminii. Fiecare desfășurare a puterii infinite pe care o respingea îl făcea și mai hotărât în răzvrătirea lui. Sămânța revoltei, pe care a semănat-o atunci când a respins cea dintâi minune, și-a adus roadele. Stăruind să meargă pe propria cale, a trecut de la o treaptă a încăpățânării la alta și inima i s-a împietrit tot mai mult, până când a trebuit să vadă chipurile reci, moarte, ale întâilor născuți.
Dumnezeu le vorbește oamenilor prin slujitorii Săi, dându-le sfaturi și avertizări și mustrând păcatul. El îi dă fiecăruia ocazia să-și îndrepte greșelile înainte ca acestea să se fixeze în caracter, dar, dacă cineva refuză să fie îndreptat, puterea divină nu se opune pentru a zădărnici pornirile acțiunilor proprii. Omul constată că este mai ușor să repete ceva ce a mai făcut. El își împietrește inima împotriva influenței Duhului Sfânt. O nouă lepădare a luminii îl așază într-o astfel de situație, încât nicio influență, chiar mult mai puternică, nu va fi în stare să lase asupra lui o impresie durabilă. – Patriarhi și profeți, p. 268

Noaptea cea lungă şi întunecoasă este greu de suportat, dar dimineaţa întârzie din îndurare, deoarece, dacă Stăpânul ar veni, atât de mulţi ar fi găsiţi nepregătiţi. Motivul acestei îndelungate întârzieri este dorinţa lui Dumnezeu ca poporul Său să nu piară. Dar venirea dimineţii pentru cei credincioşi şi a nopţii pentru cei necredincioşi este iminentă. Aşteptând şi veghind, poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi manifeste caracterul deosebit, să arate că este despărţit de lume. Prin atitudinea noastră de veghere, noi trebuie să arătăm că suntem cu adevărat străini şi călători pe pământ. Deosebirea dintre cei care iubesc lumea şi cei care Îl iubesc pe Hristos este atât de clară, încât nu poate trece neobservată. În timp ce oamenii lumeşti sunt stăruitori şi stăpâniţi de ambiţia de a-şi asigura comoara pământească, cei care sunt poporul lui Dumnezeu nu se conformează lumii, ci arată, prin atitudinea lor serioasă, de veghere şi de aşteptare, că sunt transformaţi, că ei nu îşi au căminul în această lume, ci sunt în căutarea unei patrii mai bune, a celei cereşti. – Mărturii, vol. 2, p. 194

Vineri, 8 ianuarie

Pentru studiu suplimentar:
Harul uimitor al lui Dumnezeu, „Păzit de serafim” (5 martie); Astăzi cu Dumnezeu, „Conștiența faptului că păcatele sunt iertate” (9 septembrie).