Un pas prin credință

Sabat după-amiază, 19 septembrie

Când studiem caracterul divin în lumina crucii, vedem îndurare, blândețe și iertare amestecate cu nepărtinire și dreptate. Noi vedem în mijlocul tronului pe Cineva care poartă pe mâini, picioare și coastă semnele suferinței îndurate pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu. Vedem un Tată nemărginit, locuind într-o lumină de neapropiat și totuși primindu-ne la Sine prin meritele Fiului Său. …
Contemplându-L pe Hristos, noi zăbovim pe țărmul unei iubiri de nemăsurat. Ne străduim să vorbim despre această iubire, dar cuvintele ne lipsesc. Cugetăm asupra vieții Sale pe pământ, asupra sacrificiului Său pentru noi, asupra lucrării Sale în ceruri ca Mijlocitor al nostru, precum și asupra locașurilor pe care El le pregătește pentru cei care Îl iubesc și nu putem decât să exclamăm: O, înălțimea și adâncul iubirii lui Hristos! …
În fiecare ucenic adevărat, această iubire, asemenea focului sacru, arde pe altarul inimii. Iubirea lui Dumnezeu a fost descoperită prin Hristos, pe pământ. Aici, copiii Săi trebuie să dea pe față această iubire printr-o viață nepătată. Astfel, păcătoșii vor fi călăuziți la cruce pentru a-L privi pe Mielul lui Dumnezeu. – Faptele apostolilor, pp. 333–334

Domnul Hristos nu a fost insensibil față de rușine și ocară. El le-a simțit mai amar ca oricine. Le-a simțit cu mult mai profund și mai intens decât noi, pentru că natura Sa era sfântă, mult mai înaltă și mai curată decât cea a omenirii păcătoase pentru care suferea. El era Maiestatea cerului, egal cu Tatăl, Comandantul oștirilor îngerești, totuși a murit pentru om cu moartea care a fost acoperită de ocară și dispreț mai mult decât a oricărui om. Oh, dacă inimile trufașe ale oamenilor ar putea înțelege! Oh, ce bine ar fi dacă ei ar putea să pătrundă înțelesul răscumpărării și să caute să învețe de la Isus ce înseamnă să fii blând și smerit cu inima! – That I May Know Him, p. 339

În viața aceasta, abia începem să înțelegem subiectul minunat al mântuirii. Cu înțelegerea noastră mărginită, putem să medităm cu toată seriozitatea la rușinea și slava, viața și moartea, dreptatea și mila care se întâlnesc la cruce, totuși, cu cele mai ascuțite puteri mintale, nu putem prinde adevărata lor însemnătate. Lungimea și lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii răscumpărătoare sunt înțelese prea slab. Planul de mântuire nu va fi deplin înțeles nici chiar atunci când cei răscumpărați vor vedea așa cum sunt văzuți și vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți, însă, de-a lungul veacurilor veșnice, adevărul se va descoperi continuu în fața minților uimite și încântate. Cu toate că necazurile, durerile și ispitele pământului sunt terminate și cauza lor este îndepărtată, copiii lui Dumnezeu vor avea întotdeauna o cunoaștere lămurită, inteligentă, a costului mântuirii lor.
Crucea lui Hristos va fi știința și cântecul mântuiților în toată veșnicia. În Hristos cel slăvit Îl vor vedea pe Hristos cel răstignit. – Tragedia veacurilor, p. 651

Duminică, 20 septembrie: Iubirea lui Isus

Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă umilirea omului Isus Hristos, dar divinitatea Sa şi existenţa Sa înainte de a fi creată lumea nu pot să fie puse niciodată la îndoială de aceia care cred Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte despre Mijlocitorul nostru, singurul Fiu al lui Dumnezeu, care, în starea de slavă, purta chipul lui Dumnezeu, era Comandantul tuturor oştirilor cereşti şi care, când Şi-a înveşmântat divinitatea în natura omenească, a luat chip de rob. …
Când a fost de acord să Se facă om, Domnul Hristos a manifestat o umilinţă care constituie un motiv de uimire pentru făpturile cereşti inteligente. Faptul că a acceptat să fie om nu ar fi fost o umilinţă, dacă nu ar fi fost poziţia înaltă a Domnului Hristos în preexistenţa Sa. Trebuie să ne deschidem mintea pentru a înţelege că Domnul Hristos a lăsat deoparte mantia Sa regală, coroana Sa împărătească, poziţia Sa înaltă de conducere şi Şi-a înveşmântat natura divină cu natura omenească, pentru a-l putea întâlni pe om acolo unde era el şi pentru a le aduce celor din familia omenească puterea morală de a ajunge fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Pentru a-l răscumpăra pe om, Domnul Hristos S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. – Solii alese, cartea 1, pp. 243–244

„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare, a fost găsit ca un om; S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce… Pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:5-11). …
Aceasta este tema cerească grandioasă care a fost lăsată pe dinafară într-o mare măsură din predicile noastre, deoarece Hristos nu a luat chip în mintea omenească. Prin această stare de lucruri, Satana şi-a îndeplinit scopul Său: Hristos să nu fie subiectul contemplării şi al adorării noastre. Numele acesta, care este atât de puternic, atât de important, ar trebui să se afle pe buzele tuturor. – Solii alese, cartea 3, pp. 184–185

Domnul Hristos era fără pată și fără nicio urmă de păcat, dar, luând natura omului, a fost expus la cele mai acerbe atacuri ale vrăjmașului, la cele mai viclene ispite, la cele mai mari suferințe. El a răbdat când a fost ispitit. El a fost făcut asemenea fraților Să, de aceea a putut să arate că, prin harul care le este dat, oameni pot să biruiască ispitele vrăjmașului. … Ascultați cuvintele Sale: „Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre mine. Vreau (în engl.: Îmi place) să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:7,8). – In Heavenly Places, p. 41

Luni, 21 septembrie: Chemarea la un angajament

Când i-a chemat pe ucenicii Săi să-L urmeze, Domnul Hristos nu le-a oferit nicio perspectivă încântătoare în viața aceasta. El nu le-a făcut nicio promisiune cu privire la câștig sau la cinste lumească și nici ucenicii nu au stabilit vreo condiție cu privire la ce anume ar trebui să primească. În timp ce Matei stătea în locul unde se plăteau taxele, Mântuitorul i-a spus: „«Vino după Mine.» Omul acela s-a sculat și a mers după El” (Matei 9:9). Matei nu a așteptat ca, înainte de a face vreun serviciu pentru Isus, să ceară un anumit salariu, egal cu venitul obținut din vechea lui ocupație. Fără nicio întrebare sau ezitare, el L-a urmat pe Isus. Pentru el a fost suficient că avea să fie cu Mântuitorul, că putea să audă cuvintele Sale și să se asocieze cu El în lucrarea Sa.
Tot așa s-a întâmplat și cu ucenicii chemați anterior. Când Domnul Isus i-a îndemnat să-L urmeze, Petru și tovarășii lui și-au lăsat imediat corăbiile și năvoadele. Unii dintre acești ucenici aveau prieteni care depindeau de ei în ce privește întreținerea financiară, dar, când au acceptat invitația Mântuitorului, nu au ezitat întrebând: Cum voi trăi și cum îmi voi întreține familia? Ei au ascultat chemarea, iar după aceea, când Domnul Isus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?”, ei au putut să-I răspundă: „De nimic” (Luca 22:35). – Slujitorii Evangheliei, pp. 113–114

Mulți sunt incapabili să facă planuri hotărâte pentru viitor. Viața lor nu este stabilă. Ei nu pot vedea rezultatul afacerilor, și aceasta îi umple adesea de neliniște și îi face agitați. Să ne amintim că viața copiilor lui Dumnezeu în această lume este o viață de peregrin. Nu avem înțelepciune să ne planificăm propriile vieți. Nu este treaba noastră să ne modelăm viitorul. …
În viața Sa pe pământ, Hristos nu a făcut niciun plan pentru Sine. A acceptat planurile lui Dumnezeu pentru El, iar Tatăl Își desfășura planurile zi după zi. Tot așa ar trebui să depindem și noi de Dumnezeu, pentru ca viața noastră să poată fi lucrarea simplă a voinței Sale. Dacă încredințăm căile noastre în seama Lui, El ne va călăuzi pașii.
Prea mulți, făcând planuri pentru un viitor strălucit, ajung la un eșec total. Lăsați-L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi. Asemenea unui copilaș, aveți încredere în călăuzirea Aceluia care „va păzi pașii preaiubiților Lui” (1 Samuel 2:9). Dumnezeu nu Își conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună-lucrători cu El. – Divina vindecare, pp. 478– 479

Primul lucru pe care trebuie să-l învețe toți aceia care vor să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu este lecția neîncrederii în sine; atunci sunt pregătiți să li se dea caracterul lui Hristos. Acesta nu se poate primi prin educație în școlile cele mai înalte. Este rodul înțelepciunii care se poate primi numai de la Învățătorul ceresc. – Hristos, Lumina lumii, p. 249

Marți, 22 septembrie: Pavel, „un vas ales”

Foarte călduros și mișcător este apelul apostolului ca frații corinteni să mediteze din nou asupra iubirii fără seamăn a Răscumpărătorului lor. „Cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos”, scria el; „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți.” Voi cunoașteți înălțimea de unde a coborât; adâncul umilinței în care S-a plecat. Odată intrat pe calea lepădării de sine și a sacrificiului, El nu S-a abătut de pe ea până când Și-a dat viața. Pentru El nu a existat nicio clipă de odihnă între tron și cruce.
Pavel a cântărit cu atenție punct cu punct [tot ce a scris], pentru ca aceia care aveau să citească epistola sa să poată înțelege pe deplin minunata bunăvoință a Mântuitorului față de ei. Prezentându-L pe Hristos așa cum era când, fiind deopotrivă cu Dumnezeu, primea împreună cu El închinarea îngerilor, apostolul L-a urmărit până ce a ajuns la cele mai profunde adâncimi ale umilinței. Pavel era convins că, dacă ei ar fi putut să fie aduși să înțeleagă sacrificiul uimitor făcut de Maiestatea cerului, atunci orice egoism ar fi fost izgonit din viața lor. El a arătat cum Fiul lui Dumnezeu renunțase de bunăvoie la slava Sa, supunându-Se condițiilor naturii omenești și apoi Se umilise ca un serv, fiind ascultător până la moarte, „și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8), pentru a-l putea ridica pe omul căzut, din decădere la nădejde, la bucurie și la cer. – Faptele apostolilor, pp. 332–333

Inima lui Pavel ardea de iubire pentru păcătoși și el depunea toate eforturile în lucrarea de câștigare de suflete. Niciodată nu a trăit un lucrător mai plin de lepădare de sine și mai stăruitor. El prețuia binecuvântările pe care le primise ca fiind tot atâtea ocazii potrivite să fie folosite pentru binecuvântarea altora. El nu a pierdut nicio ocazie de a vorbi despre Mântuitorul sau de a îi ajuta pe cei aflați în necazuri. El a mers din loc în loc predicând Evanghelia lui Hristos și întemeind biserici. Oriunde putea găsi un ascultător, el căuta să zădărnicească răul și să îndrepte picioarele bărbaților și femeilor pe calea neprihănirii. – Faptele apostolilor, p. 367

Domnul Își încredințează întotdeauna lucrarea în mâini omenești. Acesta este contextul cooperării dintre divin și uman. Omul lucrează în ascultare de lumina divină primită. Dacă Saul ar fi spus: „Doamne, nu mă simt înclinat în nicio privință să respect îndrumările Tale specifice pentru a contribui la mântuirea mea”, atunci, nici dacă Domnul ar fi îngăduit să strălucească asupra lui Saul o lumină de zece ori mai puternică, nu ar fi fost de niciun folos.
Este datoria omului să coopereze cu divinul. Dar, odată cu momentul marii hotărâri a omului de a-și subordona voința și modul de viață față de voința și îndrumările lui Dumnezeu și de a deveni dependent de influențele pline de har care l-au însoțit de-a lungul întregii lui vieți, se declanșează cel mai dur și mai greu conflict. … Acțiunile nu trebuie să se conformeze cu simțămintele și înclinațiile, ci cu voința explicită a Tatălui nostru, care este în ceruri. Să ascultăm și să respectăm îndrumările Duhului Sfânt. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, p. 757

Miercuri, 23 septembrie: Cerințele dragostei

„Dragostea lui Hristos”, spune Pavel, „ne constrânge” (2 Corinteni 5:14, NTR). Acesta a fost principiul călăuzitor al comportamentului său; era tăria motivației sale. Dacă, pe calea datoriei, zelul i se stingea pentru o clipă, o singură privire către cruce îl ajuta să-și încingă din nou coapsele minții și să înainteze pe drumul tăgăduirii de sine. În străduințele pentru frații săi, el se sprijinea mult pe iubirea nesfârșită arătată în jertfa lui Hristos, cu puterea ei care supune și constrânge. – Divina vindecare, p. 500

De trei ori Petru Îl tăgăduise pe față pe Domnul său și de trei ori Hristos a obținut de la el asigurarea iubirii și a credincioșiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată înfocată către inima lui rănită. Isus descoperise înaintea ucenicilor adâncimea pocăinței lui Petru și dovedise cât de umil era acum ucenicul încrezut de pe vremuri.
Din fire, Petru era pornit și înflăcărat și Satana se folosise de aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de căderea lui Petru, Isus îi spusese: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi” (Luca 22:31,32). Acel timp venise și schimbarea lui Petru era evidentă. Întrebările cercetătoare și precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat și înfumurat și, datorită umilinței și pocăinței lui, acum Petru era mai bine pregătit decât înainte să lucreze ca păstor al turmei. – Hristos, Lumina lumii, p. 812

În cazul lui Petru a fost necesară această întrebare cercetătoare de inimă și este necesară și în cazul nostru. Lucrarea de restaurare nu poate fi desăvârșită decât dacă răul este smuls din rădăcină. Dacă rădăcinile de amărăciune au fost lăsate, ele au dat la iveală din nou și din nou lăstari care să pângărească, dar răul trebuie smuls cu toată rădăcina lui ascunsă, care este adâncă. …
Aceasta este lucrarea care îi stă înainte fiecărui suflet care L-a dezonorat pe Dumnezeu și a adus durere inimii lui Hristos, respingând adevărul și neprihănirea. Dacă sufletul ispitit trece cu bine prin procesul acesta de punere la probă și eul nu mai învie ca să-l facă să se simtă rănit și victimă din cauza încercării, ascuțișul testului arată că sufletul a murit cu adevărat față de sine, dar trăiește pentru Dumnezeu. – Conflict and Courage, p. 322

Cea dintâi lucrare pe care Hristos i-a încredințat-o lui Petru, după ce l-a reașezat în slujbă, era aceea de a paște mielușeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puțină experiență. Era nevoie de multă grijă și bunătate, multă răbdare și stăruință. Petru era chemat să se îngrijească de cei tineri în credință, să-i învețe pe cei neștiutori, să le deschidă Scripturile și să-i învețe cum să fie de folos în slujba lui Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit să facă lucrul acesta, nici să-i înțeleagă însemnătatea. Dar tocmai aceasta era lucrarea pe care îl chema acum Isus să o îndeplinească. Suferințele prin care trecuse și pocăința îl pregătiseră pentru aceasta. – Hristos, Lumina lumii, p. 812

Joi, 24 septembrie: Angajamentul dragostei

Ca [Petru] să poată fi întărit când avea să vină încercarea cea din urmă a credinței sale, Hristos i-a descoperit viitorul. El i-a spus că, după ce va trăi o viață folositoare, când vârsta își va spune cuvântul asupra puterilor lui, el Îl va urma cu adevărat pe Domnul său. Isus i-a zis: „«Când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge și te va duce unde nu vei voi.» A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu.”
În felul acesta, Isus i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma să moară; chiar îi precizase că va întinde mâinile pe cruce. Apoi, El l-a invitat din nou pe ucenicul Său: „Vino după Mine!” Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul său. …
Până acum, Petru … Îl iubise ca Om, ca pe un Învățător trimis de Cer, dar acum Îl iubea ca Dumnezeu. Învățase că, pentru el, Hristos era totul în tot. Acum, era gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când, în cele din urmă, a fost dus la cruce, el a cerut să fie răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domnul lui. – Hristos, Lumina lumii, pp. 815–816

„Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.”
După coborârea Duhului Sfânt, când ucenicii au pornit să vestească un Mântuitor viu, singura lor dorință era mântuirea sufletelor. Ei se bucurau de o dulce părtășie cu sfinții. Ei erau blânzi, cu judecată, plini de abnegație, gata să facă orice sacrificiu pentru cauza adevărului. În zilnica lor părtășie unii cu alții, ei au dat pe față iubirea pe care Hristos le-o recomandase. Prin cuvinte și fapte neegoiste, ei se străduiau să aprindă această iubire și în inimile altora.
Credincioșii urmau să cultive mereu o asemenea iubire. Ei aveau să pășească înainte, într-o ascultare din inimă față de noua poruncă. Ei urmau să fie atât de strâns uniți cu Hristos, încât să fie în stare să împlinească toate cerințele Lui. Viața lor trebuia să preamărească puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăți prin neprihănirea Sa. – Faptele apostolilor, pp. 547–548

Iubirea divină face cele mai mișcătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să dovedim aceeași milă duioasă pe care a manifestat-o Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă față de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. …
Cei care niciodată nu au experimentat iubirea duioasă și cuceritoare a lui Hristos nu îi pot conduce pe alții la izvorul vieții. Iubirea Lui în inimă constituie o putere constrângătoare care-i face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând și milos, în înălțarea vieții acelora cu care ei sunt în legătură. Lucrătorii creștini care au reușită în eforturile lor trebuie să-L cunoască pe Hristos și, pentru a-L cunoaște, trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi așa cum a iubit Hristos și de a lucra așa cum a lucrat El. – Faptele apostolilor, p. 550