„El zicea cu glas tare: «Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!»” (Apocalipsa 14:7)

În perioada imediat următoare Cincizecimii, primii creștini au acor­dat mult timp închinării: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legă­tura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele 2:42). Inima lor se umplea de bucurie și de recunoștință față de Dumnezeu la gân­dul că Isus era Mesia, împlinirea profețiilor din Vechiul Testament. Ce privilegiu era pentru ei să cunoască acest adevăr! Ei simțeau nevoia să petreacă timp împreună în părtășie, studiu și rugăciune, ca să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru că li se descoperise prin viața, moartea și învierea lui Isus și făcuse atâtea pentru ei.

Biserica lui Isus Hristos este, prin definiție, o biserică închinătoa­re, chemată de Dumnezeu la existență ca să fie „o casă duhovni­cească, o preoție sfântă” care să aducă „jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Recunoștința față de Dumnezeu exprimată în cadrul închinării comunității transformă inima și mintea participanților după caracterul Său și îi pregătește pentru slujire.

Subiectul studiului de săptămâna aceasta este semnificația închi­nării și modul în care contribuie ea la păstrarea unității credincioșilor în Isus.

Părerea mea