Îl cunoaștem!

 

Se spune că un misionar, dispărut pe mare, a fost adus de curenți pe plaja unei insule retrase. Pe jumătate mort de foame, saturat de apă sărată şi suferind din pricina expunerii la intemperii, a fost găsit de băştinaşi, care l-au îngrijit până la recuperare.

 

Omul a rămas printre ei timp de douăzeci de ani. În tot acest timp, el nu şi-a mărturisit credința. Nu a murmurat niciun cântec. Nu a predicat nimic. Nici nu a recitat vreun pasaj biblic. Nu a făcut nicio declarație de credință personală. Însă, atunci când unii erau bolnavi, el îi îngrijea, veghindu-i noaptea la căpătâi. Când unora le era foame, el le oferea hrană. Când unii se simțeau singuri, el le era companie. Îi învăța pe neştiutori. Era o sursă de luminare pentru cei mai apți spre cunoaştere. El trecea mereu de partea celor nedreptățiți. Se identifica în totul cu nevoile oamenilor.

 

După ce au trecut douăzeci de ani, au venit de pe mare nişte misionari şi au început să le spună oamenilor despre un bărbat numit Isus. După ce au aflat despre Isus, băştinaşii au susținut sus şi tare că Acesta locuise printre ei timp de douăzeci de ani. „Veniți, vă vom face cunoştință cu bărbatul despre care vorbiți.” Misionarii au fost conduşi la o colibă, unde l-au găsit pe colegul lor de mult dispărut, pe care îl crezuseră mort. – James S. Hewett, Illustrations Unlimited (Wheaton, III: Tyndale House Publishers, Inc., 1998), pag. 361.

 

Această istorioară ne ilustrează puterea exemplului personal. Nu cuvintele sunt acelea care se aud cel mai tare, ci faptele. Faptele unui om reprezintă cartea lui de vizită.