Partea I: PRIVIRE GENERALĂ

Textul-cheie: Apocalipsa 12:11

Pasajul studiat: Apocalipsa 12 acoperă întreaga eră creștină și include câteva frânturi de imagini din războiul universal aflat în spatele conflictelor de pe pământ.

Introducere: Apocalipsa 12 înfățișează istoria Israelului din Vechiul și din Noul Testament în patru etape:

1) perioada de dinaintea nașterii lui Hristos, cu o scenă în care Israelul este reprezentat printr-o femeie (Apocalipsa 12:1,2) și cu imaginea alungării lui Satana din cer (vers. 3,4);

2) nașterea, înălțarea și întronarea lui Hristos, cu o nouă imagine a războiului din cer, de data aceasta din perspectiva răstignirii Sale (vers. 5,7-11);

3) istoria bisericii creștine între cele două veniri ale lui Isus, cu accent pe persecutarea bisericii în Evul Mediu (vers. 6,13-16);

4) experiența rămășiței din timpul sfârșitului în contextul conflictului final al istoriei pământului (vers. 17).

Temele studiului:
I. Ce se întâmplă când apar personaje noi în Apocalipsa?
II. Natura conflictului cosmic
III. Aplicarea principiului zi-an
IV. Conceptul biblic de rămășiță
V. Mărturia lui Isus

Aplicația pentru noi: Biblia ne descoperă existența conflictului cosmic. Cum ne schimbă cunoașterea acestui fapt concepția despre lume și modul în care găsim un sens și un rost în ea? Cum ne schimbă el concepția despre caracterul lui Dumnezeu?

Partea a II-a: COMENTARIU

Temele principale ale studiului 8 pe larg:
Apocalipsa 12 descrie istoria și experiența bisericii de la nașterea lui Hristos (vers. 5) și până la ultima criză din istoria pământului (vers. 17). Ea pregătește terenul pentru prezentarea evenimentelor din timpul sfârșitului începând de la Apocalipsa 13 înainte (vezi studiul de săptămâna viitoare pentru detalii despre Apocalipsa 13).

I. Ce se întâmplă când apar personaje noi în Apocalipsa?

În cartea Apocalipsa, se folosește un procedeu literar important. Când apare în relatare un personaj nou, scriitorul oprește firul narațiunii și oferă o descriere vizuală a personajului și puțin din trecutul lui. Acest „stop-cadru” îl ajută de multe ori pe cititor să identifice personajul. După această introducere, este prezentat rolul îndeplinit de personajul în cauză în istoria mai amplă.

În capitolul 1, Isus apare pentru prima oară ca personaj în viziune (vers. 12-18 [mai înainte Îi este amintit doar Numele: vers. 5,9]). Este aici o descriere vizuală a Lui (vers. 12-16) și puțin din istoricul Lui (vers. 17,18), iar în viziune sunt descrise acțiunile Lui (Apocalipsa 2 și 3). În capitolul 11, cei doi martori sunt prezentați prin același procedeu (vers. 3-6), după care sunt descrise acțiunile lor în contextul viziunii (vers. 7-13).
În deschiderea capitolului 12 apar două personaje noi (vers. 1-4). Mai întâi este o descriere vizuală a femeii (vers. 1) și puțin din istoricul ei (vers. 2). Apoi apare balaurul și este prezentat într-un mod similar (vers. 3,4). Abia apoi se trece la relatarea acțiunilor acestor două personaje în contextul viziunii (vers. 5-9). În schimb, la copilul de parte bărbătească din versetul 5 nu avem o descriere vizuală, poate pentru că El a fost prezentat mai devreme în alt mod (vers. 12-18).

II. Natura conflictului cosmic

Războiul din cer este înfățișat în limbaj militar. Apar termeni specifici: război (vers. 7 – gr. polemos) și „luptă” (gr. polemêsai, epolemêsen). În mod normal, termenii aceștia descriu un conflict armat. Dar pot avea și sensul figurat de certuri și dispute intense (Iacov 4:1). La o examinare atentă, observăm că războiul din cer este mai degrabă un conflict al declarațiilor decât un conflict militar. În capitolul 12 găsim patru mari dovezi în acest sens.

În primul rând, balaurul trage cu coada (gr. oura) după el a treia parte din stelele cerului. În Vechiul Testament, coada este simbolul profetului care spune minciuni (Isaia 9:15). În al doilea rând, în Apocalipsa 12:9, balaurul este numit „șarpele cel vechi”, o referire clară la minciunile despre Dumnezeu spuse lui Adam și Evei în grădină (Geneza 3:1-6). În al treilea rând, balaurul (Satana) este aruncat din cer pentru că îi pârăște pe credincioși (Apocalipsa 12:10). Cuvintele lui de învinuire și nu armele propriu-zise sunt cauza pentru care a fost aruncat din cer. Nu în ultimul rând, balaurul este învins prin „cuvântul mărturisirii lor” (vers. 11). Deci războiul din Apocalipsa 12 nu este un conflict militar, ci un conflict al declarațiilor.

III. Aplicarea principiului zi-an

Principiul zi-an este esențial pentru interpretarea corectă a profeției apocaliptice. În profeția apocaliptică, intervalele de timp sunt simbolice și împlinirea lor trebuie calculată în ani. Principiul acesta nu este notat sub forma aceasta în Scriptură. Însă Biblia ne dezvăluie acest model prin evidențierea echivalenței zi-an. În Numeri 14:34, cele patruzeci de zile încheiate cu răzvrătirea israeliților corespund cu cei patruzeci de ani preziși de rătăcire prin pustie. În Ezechiel 4:5,6, profetului i se cere să stea întins pe pământ câte o zi pentru fiecare an de neascultare a lui Israel și a lui Iuda. În Leviticul 25, săptămâna de șapte zile cu Sabatul ei este extinsă de la zile la ani. Mai există apoi porunca de a lucra pământul șase ani și de a-l lăsa „să se odihnească” în anul al șaptelea, adică în anul sabatic. În Daniel 9 sunt amintite cele şaptezeci de „săptămâni”, adică patru sute nouăzeci de ani. Noțiunea de odihnă sabatică subliniază o dată în plus regula zi-an din timpurile biblice.
Dar în ce situații să aplicăm acest principiu? Iată câteva criterii:
1) De vreme ce profețiile apocaliptice, precum cele din Daniel și Apocalipsa, abundă în simboluri, se recomandă luarea în considerare a unui sens figurat al numerelor menționate în ele.
2) Numerele simbolice nu sunt utilizate în general în vorbirea obișnuită. De exemplu, părinții nu obișnuiesc să spună că fiul sau fiica lor are 1 260 de zile, 42 de luni sau 2 300 de seri și dimineți!
3) Într-o înlănțuire de evenimente profetice, zilele trebuie luate ca ani când profeția are mai mult sens așa. Spre exemplu, în Daniel 7, fiecare dintre cele patru fiare domnește mai multe decade, ba chiar sute de ani. Însă despre adversarul principal al lui Dumnezeu se spune că domnește doar trei „vremuri” și jumătate (Daniel 7:25). Când o privim din perspectivă profetică, devine evident că perioada aceasta profetică trebuie calculată în ani.

IV. Conceptul biblic de rămășiță

În Apocalipsa 12:17, poporul lui Dumnezeu din conflictul final este numit „rămășiță” (gr.: loipôn). Sensul original al acestui termen este de „supraviețuitori ai unui dezastru”. În caz de inundații, de cutremur sau de cotropire, o seminție sau un popor putea fi distrus complet. Dacă mai rămâneau câţiva supraviețuitori – o rămăşiţă –, atunci mai exista speranța refacerii (Isaia 1:9). În Vechiul Testament, cuvântul „rămășiță” a dobândit și sensul moral sau spiritual de „minoritate a celor credincioși”, prin care Dumnezeu putea salva rasa umană de la extincție, în pofida păcatului și răului din lume (Geneza 7:23).
Din acest motiv, termenul avea trei sensuri în Vechiul Testament: (1) Rămășița istorică – supraviețuitorii unei mari judecăți a lui Dumnezeu, ca de exemplu evreii duși în exil în Babilon sau rămași în țară. Ea este vizibilă, poate fi identificată și numărată. (2) Rămășița credincioasă – cei din rămășița istorică loiali mesajului și misiunii lui Dumnezeu din perioada respectivă. Ei fac parte din categoria celor despre care Dumnezeu știe că sunt ai Lui (2 Timotei 2:19). Ei nu sunt întotdeauna atât de vizibili ca rămășița istorică (1 Împărați 19:14-18). (3) Rămășița escatologică – toți credincioșii din timpul sfârșitului (Ioel 2:31,32), cei care vor putea „sta în picioare” (Apocalipsa 6:17) și care vor „răbda până la sfârșit” (Matei 24:13).
Cartea Apocalipsa face referire la cel puțin două tipuri de rămășiță. Rămășița credincioasă din Tiatira este alcătuită din supraviețuitorii apostaziei din perioada aceea (Apocalipsa 2:24). De asemenea, chiar înainte de închiderea timpului de probă, apare o rămășiță escatologică (din timpul sfârșitului; Apocalipsa 11:13; 12:17). Misiunea ei este aceea de a pregăti calea pentru a doua venire a lui Isus, așa cum misiunea lui Ioan a fost de a pregăti calea pentru prima Sa venire.

V. Mărturia lui Isus

În Apocalipsa 12:17, unul dintre semnele de identificare ale celor care fac parte din rămășiță este faptul că ei „țin” (gr. echontôn) „mărturia lui Isus Hristos” (tên marturion Iêsou). Aceasta înseamnă că Ioan a văzut că în timpul sfârșitului va reapărea darul prorociei pe care el însuși l-a primit (Apocalipsa 1:2). Sensul acesta al expresiei „mărturia lui Isus” se confirmă atunci când comparăm Apocalipsa 19:10 cu Apocalipsa 22:8,9. Cei care păzesc mărturia lui Isus în Apocalipsa 19:10 sunt numiți „proroci” în Apocalipsa 22:9.

Partea a III-a: APLICAȚIA PENTRU NOI

1. Cum ni s-a modificat concepția despre lume și viață când am luat cunoștință de conflictul cosmic? Cum ar fi viața dacă nu am cunoaște acest fapt? Conflictul cosmic oferă răspuns la trei întrebări existențiale: De unde vin? Încotro merg? De ce mă aflu aici? Cunoașterea conflictului cosmic dă sens și scop vieții noastre, ne oferă o perspectivă de ansamblu și ne ajută să privim spre viitor liniștiți, cu încrederea că el se află în mâinile lui Dumnezeu.
2. Ce ne spune „conflictul declarațiilor” despre caracterul lui Dumnezeu? În conflictul cosmic, cei care sunt de partea lui Dumnezeu pun pe primul loc iubirea și sacrificiul de sine, respectă libertatea ființelor create de El și nu constrâng, ci manifestă răbdare, căutând să ofere dovezi convingătoare. Dar Satana caută să biruiască prin persecuție (forță) și prin înșelăciune (minciuni). „Aruncarea” lui menționată în Apocalipsa 12:9,10 este mai curând una intelectuală, decât una fizică. Oștile cerești nu-i mai cred minciunile; argumentele lui și-au pierdut credibilitatea.
Felul în care Îl percepem pe Dumnezeu determină în mare măsură modul în care trăim și ne comportăm. Dacă Îl considerăm aspru și acuzator, vom fi și noi așa. Dacă Îl considerăm milos și altruist, vom deveni și noi așa. Devenim asemenea Dumnezeului căruia ne închinăm.