„Acești foarte neînsemnați fraţi ai Mei…”

 

Sabat după-amiază, 17 august

Câțiva farisei au venit la Isus cu întrebarea: „Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?” Trecuseră mai mult de trei ani de când Ioan Botezătorul vestise cu sunet de trâmbiță prin țară solia: „Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Dar, până la data aceea, fariseii n-au văzut nicio dovadă despre întemeierea Împărăției. Mulți dintre cei care îl respinseseră pe Ioan și care se împotriveau lui Isus la orice pas lăsau să se înțeleagă că lucrarea Lui dăduse greș. Isus a răspuns: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici sau uite-o colo!» Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Împărăția lui Dumnezeu începe în inimă. Nu căuta manifestări ale puterii pământești, care să arate venirea ei. – Hristos, Lumina lumii, p. 506

Adevărul, așa cum este el în Hristos, face mult pentru cel ce l-a primit, și nu numai pentru el, ci și pentru toți aceia care sunt aduși în sfera influenței sale. Sufletul cu adevărat convertit este iluminat de sus și Hristos este în acel suflet „un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică”. … El nu ia în considerație comoditatea, bunăstarea prezentă; nu are ambiția să se desfășoare, să se fălească; nu dorește laudele oamenilor. Nădejdea lui este în ceruri și el ține drumul drept, având ochii ațintiți la Isus. El face ceea ce este drept pentru că este drept și pentru faptul că numai aceia care fac ce este drept vor intra în Împărăția lui Dumnezeu. Este bun și smerit și se gândește și la fericirea altora. El niciodată nu spune: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?”, ci îl iubește pe aproapele său ca pe sine însuși. Modul său de comportare nu este aspru și dictatorial, asemenea celor necredincioși, ci reflectă lumina Cerului asupra oamenilor. El este un soldat loial și îndrăzneț al crucii lui Hristos, ținând sus cuvântul vieții. Pe măsură ce crește în influență, prejudecățile împotriva lui dispar, evlavia sa este recunoscută și principiile sale biblice sunt respectate. – Mărturii, vol. 5, p. 569

Un suflet salvat pentru Împărăția lui Dumnezeu este mai valoros decât toate bogățiile pământului. Noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele celor cu care suntem puși în legătură și, cu cât legătura noastră cu semenii este mai apropiată, cu atât mai mare este responsabilitatea noastră. Noi suntem o mare familie, iar binele semenilor trebuie să constituie preocuparea noastră cea mai importantă. Nu avem nicio clipă de pierdut. Dacă am fost neglijenți în această privință, acum este momentul cel mai potrivit să răscumpărăm cu seriozitate timpul pierdut, pentru ca sângele sufletelor să nu fie găsit pe veșmintele noastre. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, niciunul dintre noi nu este scutit de îndatorirea de a lua parte la marea lucrare a lui Hristos pentru salvarea semenilor noștri. Va fi greu să învingem prejudecata și să-i convingem pe cei necredincioși că eforturile pe care le depunem pentru a-i ajuta sunt dezinteresate. Dar aceasta nu trebuie să împiedice lucrarea noastră. Nu există în Cuvântul lui Dumnezeu nicio instrucțiune care să ne spună să le facem bine doar celor care apreciază eforturile noastre și răspund și să-i binecuvântăm doar pe cei care ne vor mulțumi pentru aceasta. Dumnezeu ne-a trimis să lucrăm în via Lui. Responsabilitatea noastră este să facem tot ceea ce ne stă în putință. – Schițe din viața  mea, pp. 206–207

 

Duminică, 18 august

Fericirile pronunțate de El erau modul Său de întâmpinare a întregii familii omenești. La Predica de pe Munte, privind la mulțimea adunată să asculte, El părea să fi uitat pentru moment că nu este în cer și a folosit formula obișnuită de salut a Luminii lumii. De pe buzele Sale curgeau binecuvântări asemenea izbucnirii în torent a unui izvor ce a fost oprit multă vreme. Întorcând spatele favoriților acestei lumi, ambițioși și mulțumiți de ei înșiși, El a declarat că binecuvântați erau aceia care, oricât de mare ar fi nevoia lor, vor să primească lumina și iubirea Sa. Celor săraci în duh, celor întristați și celor prigoniți El le-a întins mâna, spunând: „Veniți la Mine, … și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). El a întrezărit posibilități infinite în fiecare făptură omenească. I-a văzut pe oameni așa cum ar putea să fie, transformați de harul Său – după „bunăvoința Domnului, Dumnezeului nostru” (Psalmii 90:17). Privindu-i cu nădejde, le inspira nădejde. Întâmpinându-i cu încredere, le inspira încredere. Descoperind în Sine Însuși idealul adevărat al omului, trezea atât dorința, cât și credința pentru atingerea lui. În prezența Sa, suflete căzute și disprețuite își dădeau seama că erau încă oameni și doreau să se dovedească vrednici de aprecierea Lui. În multe inimi care păreau moarte pentru tot ceea ce era sfânt erau trezite noi impulsuri. Pentru mulți disperați, El deschidea posibilitatea unei vieți noi. – Educație, p. 80

Nu este voia lui Dumnezeu ca noi să ne izolăm de lume. Însă, în timp ce suntem în lume, trebuie să ne sfințim pentru Dumnezeu. Noi nu trebuie să ne luăm după lume, ci să avem în lume o influență corectivă, ca sarea care își păstrează gustul. Trebuie să fim curați și sfinți în mijlocul unui neam nesfânt, necurat și idolatru, arătând că harul lui Hristos are puterea de a-l reface pe om după asemănarea divină. Noi trebuie să exercităm o influență mântuitoare asupra lumii.

„Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4). … Domnul Hristos le-a spus urmașilor Săi: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16). – Sfaturi pentru sănătate, p. 592 Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel, încât s-o putem vedea.

Ea vine prin blândețea inspirației din Cuvântul Său, prin lucrarea interioară a Duhului Său, prin întovărășirea sufletului cu Acela care este viața sa. Cea mai mare manifestare a puterii ei se vede în natura umană adusă la desăvârșirea caracterului lui Hristos. Urmașii lui Hristos trebuie să fie lumina lumii, dar Dumnezeu nu-i îndeamnă să facă un efort de a străluci. El nu aprobă nicio străduință a mulțumirii de sine de a etala o bunătate infatuată. El dorește ca sufletele lor să fie umplute cu principiile cerului; atunci, venind în  contact cu lumea, ei vor da pe față lumina care este în ei. Fidelitatea lor statornică în fiecare faptă a vieții va fi un mijloc de iluminare. – Divina vindecare, p. 36

 

Luni, 19 august

În fiecare zi, în sufletele oamenilor se adâncea dorul de a scutura jugul roman. Mai cu seamă printre galileenii îndrăzneți și brutali, spiritul revoltei era vădit. Fiind un oraș de graniță, Capernaum era sediul unei garnizoane romane și, chiar în timpul când Isus învăța norodul, vederea unei companii de ostași le reamintea ascultătorilor Săi gândul amar al umilirii lui Israel. Norodul privea cu nerăbdare la Isus, nădăjduind că El era Cel care avea să îngenuncheze mândria romană. Isus privea cu tristețe fețele întoarse spre El. El observă spiritul de răzbunare, care-și întipărise pecetea cea rea asupra lor și știa cât de fierbinte dorește poporul puterea de a-i zdrobi pe împilatori. Plin de întristare, El îi îndemnă: „Nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 70

Hristos aducea lumii ceva cu totul contrar prezentărilor lui Satana, referitoare la caracterul lui Dumnezeu, și căuta să-i convingă de iubirea Tatălui, care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16). El le-a subliniat oamenilor necesitatea rugăciunii, a pocăinței, a mărturisirii și a părăsirii păcatului și i-a învățat cinstea, toleranța, mila și compasiunea, cerându-le să îi iubească nu numai pe cei care îi iubeau, ci și pe aceia care îi urau și-i tratau ostil. Prin toate acestea, El le arăta caracterul Tatălui, care este îndelung răbdător, milos, plin de iubire, încet la mânie și plin de bunătate și de adevăr. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 29–30

Să reprezentăm zi de zi marea iubire a Domnului Hristos, iubindu-i pe vrăjmașii noștri așa cum îi iubește Domnul Hristos. Dacă noi vrem să reprezentăm astfel harul lui Hristos, atunci puternicele sentimente de ură vor fi înlăturate și în multe inimi va fi adusă adevărata iubire.

Ar urma mult mai multe convertiri decât se văd astăzi. Este adevărat, ne va costa ceva să facem acest lucru. Dacă pastorii care propovăduiesc Cuvântul și cei care ocupă funcții importante… ar socoti că este datoria lor specială aceea de a pune în practica de zi cu zi învățăturile din Cuvânt, supunându-se cerințelor lui Hristos și lucrând sub autoritatea Sa, viața lor consecventă va conduce pe mulți să se smulgă de  sub tirania slujirii lui Satana și a se înrola sub stindardul însângerat al Prințului Emanuel. – Lucrarea misionară medicală, p. 254

Dacă vi se spun cuvinte nerăbdătoare, nu dați niciodată un ră_spuns în același spirit. Amintiți-vă că „un răspuns blând potolește mânia” (Proverbele 15:1). Și există o putere minunată în tăcere. Cuvintele adresate ca răspuns unuia care este mânios nu servesc uneori decât ca să-l exaspereze. Dar mânia întâmpinată cu tăcere, într-un spirit iubitor, îngăduitor, se stinge repede. Sub o furtună de cuvinte usturătoare, defăimătoare, țineți-vă mintea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu. Mintea și inima să fie umplute cu făgăduințele lui Dumnezeu. Dacă sunteți tratați rău sau acuzați pe nedrept, în loc să dați un răspuns mânios, repetați-vă în minte promisiunile prețioase. „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” (Romani 12:21). – Divina vindecare, p. 486

 

Marți, 20 august

Întrebarea „Cine este aproapele meu?” ducea la dezbateri nesfârșite între iudei. Ei nu aveau niciun dubiu cu privire la păgâni și la samariteni. Aceștia erau niște străini și dușmani. Dar unde ar trebui făcută distincția între cei din națiunea lor și între diferitele clase ale societății? Pe cine ar trebui preotul, rabinul și învățătorul să considere ca fiind aproapele lor? Ei își petreceau viața într-un ciclu de ceremonii pentru a se curăți. Contactul cu mulțimea ignorantă și nepăsătoare, credeau ei, ar aduce întinare ce ar cere efort obositor pentru a o îndepărta. Trebuiau să-l privească și pe cel „necurat” ca fiind aproapele lor?

Hristos a dat răspuns la această întrebare prin parabola samariteanului milos. El a arătat că aproapele nostru nu este cineva care aparține aceleiași biserici sau credințe ca și noi. Nu are nicio legătură cu rasa, culoarea, categoria socială sau rangul. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru, orice suflet care este lovit și rănit de dușman, orice om care este proprietatea lui Dumnezeu. – Lucrarea de binefacere, pp. 42–43

Prin această parabolă a fost stabilită pentru totdeauna datoria omului față de aproapele lui. Noi trebuie să îngrijim de fiecare caz în suferință și să ne privim ca agenți ai lui Dumnezeu care să-i ușureze pe nevoiași, folosindu-ne absolut toate capacitățile. Noi trebuie să fim împreună-lucrători cu Dumnezeu. Sunt unii care manifestă mare afecțiune față de rudele, prietenii și preferații lor, dar care nu sunt buni și miloși cu cei care au nevoie de înțelegere plină de blândețe, de bunătate și iubire. …

Mergeți la toți vecinii voștri, pe rând, și apropiați-vă de ei până când inimile le sunt încălzite de dragostea și interesul vostru neegoist. Simpatizați cu ei, rugați-vă cu ei, urmăriți ocaziile de a le face bine și, pe cât posibil, adunați câțiva laolaltă și deschideți Cuvântul lui Dumnezeu înaintea minții lor întunecate. Vegheați într-una ca unii care trebuie să dați socoteală pentru sufletele oamenilor și folosiți cât se poate de bine privilegiile pe care Dumnezeu vi le dă de a lucra cu El în via Lui morală. – Reflecting Christ, p. 229 Odată încheiată parabola, Isus și-a îndreptat privirea către învățătorul legii, cu o expresie care părea că-i citește sufletul, și a zis:

„Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10:36). Nici acum, învățătorul legii n-ar fi vrut să rostească numele de samaritean cu buzele sale și a răspuns: „Cel ce și-a făcut milă de el.” Isus a zis: „Du-te de fă și tu la fel…”

În parabola despre samariteanul milos, Isus a prezentat tabloul Său și al misiunii Sale. Omul a fost înșelat, rănit, jefuit și ruinat de Satana și lăsat să piară, dar Mântuitorul a avut milă de starea noastră neajutorată. El a părăsit slava Sa, pentru a veni să ne mântuiască. El ne-a găsit când eram aproape de moarte și S-a ocupat de cazul nostru… Samariteanul ascultase de îndemnurile unei inimi bune și iubitoare, dovedindu-se astfel un împlinitor al legii. Hristos l-a îndemnat pe învățătorul legii: „Du-te de fă și tu la fel.” De la copiii lui Dumnezeu se așteaptă să facă, nu numai să zică. – Hristos, Lumina lumii, pp. 503–504

 

Miercuri, 21 august

Această parabolă ne înfățișează contrastul dintre cei bogați, care n-au făcut din Dumnezeu sprijinul lor, și cei săraci, care și-au pus toată încrederea în Dumnezeu. Domnul Hristos a arătat că va veni timpul când poziția acestor două clase de oameni se va schimba, fiecare v-a ajunge să trăiască experiența celeilalte. Cei care sunt săraci în bunurile acestei lumi, dar care totuși s-au încrezut în Dumnezeu și sunt răbdători în suferință, vor fi, într-o zi, înălțați mai presus de aceia care astăzi dețin cele mai înalte poziții pe care le poate oferi lumea, dar care nu și-au predat viața lui Dumnezeu… Dumnezeu a făcut din cel bogat un administrator al averii Sale; și era datoria lui aceea de a se îngriji de asemenea cazuri cum era și acela al lui Lazăr. Porunca era: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu toată puterea ta” (Deuteronomul 6:5); și „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19:18).

Bogatul era un iudeu, și ca urmare, era cunoscător al poruncii lui Dumnezeu. Dar el a uitat că era răspunzător de felul cum folosea mijloacele și capacitățile sale. Binecuvântările lui Dumnezeu erau din abundență revărsate asupra lui, dar el le folosea în mod egoist, spre slava sa și nicidecum a Creatorului său. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 260–262

Suntem martorii lui Hristos și nu trebuie să permitem ca preocupările lumești să ne absoarbă timpul și atenția, astfel încât să nu mai dăm importanță lucrurilor despre care Dumnezeu a spus că trebuie să aibă întâietate. Sunt în joc preocupări mai înalte. „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui.” Hristos a dat tot ce avea pentru lucrarea pe care a venit să o împlinească, iar cuvântul Său pentru noi este acesta: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” „Voi veți fi astfel ucenicii Mei.”
Hristos S-a dat pe Sine din toată inima și cu bucurie pentru a împlini voia lui Dumnezeu. S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. Nouă ni se pare greu să renunțăm la noi înșine? Vom accepta să fim părtași la suferințele Lui? Moartea Sa ar trebui să miște fiecare fibră a ființei noastre, determinându-ne să dorim să consacrăm pentru lucrarea Sa tot ce avem și tot ce suntem. Când ne gândim la tot ce a făcut El pentru noi, ar trebui ca inima să ni se umple de iubire.

Când cei care cunosc adevărul vor practica tăgăduirea de sine poruncită în Cuvântul lui Dumnezeu, solia va înainta cu putere. Domnul va auzi rugăciunile pentru convertirea sufletelor. Poporul lui Dumnezeu va lăsa ca lumina să strălucească, iar necredincioșii, văzând faptele bune ale credincioșilor, vor da slavă Tatălui nostru ceresc. Să intrăm în legătură cu Dumnezeu prin ascultare și jertfire de sine. – Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, p. 302

 

Joi, 22 august

Mântuitorul i-a învățat pe oameni acest principiu pentru a-i face fericiți, nu pentru a contribui la nefericirea lor; deoarece nu există altă cale prin care să poată veni fericirea. Dumnezeu dorește ca bărbații și femeile să atingă un nivel de viețuire mai înalt. El le dăruiește binecuvântările vieții nu numai pentru a-i face capabili să adune averi, ci pentru a dezvolta însușirile lor mai înalte, prin îndeplinirea lucrării pe care le-a încredințat-o pentru lume – lucrarea de a căuta să cunoască și să împlinească nevoile semenilor lor. Eforturile omului nu trebuie îndreptate spre realizarea intereselor lui egoiste, ci spre binele tuturor celor care se află în preajmă, binecuvântându-i prin influența și prin faptele lui binevoitoare. Acesta este planul lui Dumnezeu, pe care l-a exemplificat pentru oameni în viața Domnului Hristos.

Prindeți orice ocazie de a contribui la fericirea celor din jurul vostru, împărtășind cu ei afecțiunea voastră. Cuvinte de bunătate, priviri de simpatie, expresii de apreciere vor fi pentru mulți dintre cei ce se luptă pentru ei singuri, ca un pahar de apă rece pentru sufletul însetat.

Un cuvânt de îmbărbătare, un gest de bunăvoință vor ajuta foarte mult la ușurarea poverilor care apasă greu asupra umerilor obosiți. În slujirea neegoistă se află adevărata fericire. Și fiecare cuvânt și fiecare faptă a unei astfel de slujiri, sunt înscrise în cărțile cerului ca fiind pentru Hristos. … Trăiți în lumina dragostei lui Hristos. Atunci, influența voastră va fi o binecuvântare pentru lume. – My Life Today, 165

Cei săraci trebuie să fie tratați cu tot atât de mult interes ca și cei bogați. Practica de a-i cinsti pe bogați și a-i disprețui și neglija pe săraci este un păcat în fața lui Dumnezeu. Cei care sunt înconjurați de toate comoditățile vieții sau care sunt răsfățați și alintați de către lume pentru să sunt bogați nu simt nevoie de simpatie și considerație afectuoasă cum simt persoanele ale căror viață a fost o lungă luptă cu sărăcia. Aceștia din urmă au puțin în această viață pentru a-i face fericiți sau veseli și ei vor aprecia simpatia și iubirea…

N-a fost în planul lui Dumnezeu ca sărăcia să părăsească vreodată lumea. Păturile sociale n-aveau să fie egalizate niciodată, pentru că starea de diversitate care caracterizează rasa noastră este unul dintre mijloacele prin care Dumnezeu a hotărât să pună la încercare și să dezvolte caracterul. Mulți au susținut cu un mare entuziasm că toți oamenii trebuie să aibă parte egală din binecuvântările vremelnice ale lui Dumnezeu, dar nu acesta a fost scopul Creatorului. Hristos a spus că pe săraci îi vom avea întotdeauna cu noi. Săracii, ca și bogații, sunt cumpărați prin sângele Său; și printre urmașii Lui, în cele mai multe cazuri, primii Îi servesc, urmărind un singur scop, în timp ce ultimii își leagă continuu afecțiunile lor de comorile pământești, iar Hristos este uitat. – Mărturii, vol. 4, pp. 551–552

 

Vineri, 23 august

Studiu suplimentar

Hristos, Lumina lumii, „Samariteanul milos”, pp. 497–505.